„Şi dacă apare un monstru aşa, de nicăieri sau din adâncul Pamîntului sau cade pur şi simplu din cer?” este o întrebare pe care şi-o poate pune oricine a văzut unul din filmele în care monştri puternici apar în mod spontan şi atacă bieţii oameni fără apărare.

Şi, slavă Domnului, imaginarul hollywoodian n-a ratat nicio perspectivă mai acătării de a ilustra aceste scenarii de groază. Pentru cîteva din cele mai grafie exemple, avem Godzilla, Independence Day, Skyline, V, Cloverfield, After Earth, Pacific Rim şi altele, mai slab cotate.

Dar deşi posibilitatea „ştiinţifică” de a se întîmpla aşa ceva este extrem de redusă (ca să nu spunem nulă), pe de o parte, iar pe de altă parte istoria recentă nu ne duce la predicţii de genul acesta de ce captivează atît de mult de fiecare dată o astfel de poveste?

Pentru că o avem în noi înşine, în adînc. Este umbra care însoţeşte civilizaţia de la primul oraş construit. Este ca un model arhetipal: omul construieşte civilizaţie şi monstrul (sau rasa) invadează şi nimic omenesc nu i se poate opune. Sau, mă rog, aproape nimic. Pentru că ce s-ar face celălalt model arhetipal fără o astfel de teroare? Cum altfel să se nască eroi din oameni obişnuiţi (la suprafaţă) decît din apariţia unor adevarate orori?

(Dilemă pentru specialişti: cît este fiziologic şi cît este psihologic în moştenirea „genetic”? Din care punct putem vorbi de instincte moştenite genetic şi din care de inconştient colectiv?)

Dacă observăm puţin atent, o să vedem că această idee-percepţie este pusă în film mai ales la Hollywood. Iar în aceste filme scenariul este cam acelaşi: la începutul poveştii ţi se arată cum duc eroii o viaţă „perfectă”; adesea ideală prin simplitate, cu ceva probleme, la o adică, dar nu fatale, oricum o viaţă normală. Dar normală în stil cam american. Ca şi cum eroul ar spune „stăteam şi noi şi ne trăiam viaţa în stilul