Acesta ar fi numele unei taxe care ar pica bine fiecăruia dintre noi. Nu de alta dar, de 23 de ani, cea mai mare parte a societăţii româneşti se plânge că este jecmănită de clasa politică coruptă. Clasa politică, pe de altă parte, se ceartă pe ciolanul mioritic şi strigă de fiecare dată când se află departe de el că cei aflaţi la putere fură.

În anul de graţie, 2013, lucrurile s-au complicat atât de tare în lumea politică din România încât, din varii motive, toţi par deodată şi la putere şi în opoziţie. Toţi fură laolaltă şi în acelaşi timp au grijă să strige cât mai tare HOŢII. Copreşedintele coaliţiei aflate la guvernare se declară nonşalant şeful opoziţiei şi, din când în când, mai renunţă de voie de nevoie la câte un ministru, propus de domnia sa, acuzat de procurori că ar fi furat câte ceva. Preşedintele României din ultimii 9 ani se declară un fel de erou al luptei anticorupţie, dar uită că a fost totuşi seful acestei ţări în toată această perioadă. Primul ministru se ceartă din când în când cu justiţia şi o acuză mai voalat, sau direct că nu-şi face treaba. Ba chiar se mai ceartă prin presă cu câte un procuror care nu-i place. Când nu are treabă cu justiţia se ceartă cu Preşedintele, pe care îl acuză de corupţie sau cu „tovarăşul” de coaliţie, care face pe nebunul. În toată această comedie de prost gust fiecare îşi foloseşte armele cum ştie mai bine. Preşedintele ţării îşi face un nou partid pentru că cel vechi nu-l mai ascultă, candidatul coaliţiei aflate la guvernare încearcă să-şi câştige votanţi înjurându-şi colegii aflaţi la guvernare, iar primul ministru pare uneori că nu mai înţelege nimic. Instituţiile publice, mass-media, mediul privat, chiar şi societatea civilă sunt folosite ca simple unelte împotriva adversarului politic. În spatele acestor lei în arenă se mişcă haitele de partid. Se învârt afaceri, se fac compromisuri şi în gener