- extremely close and incredibly live -

Belgrad. 5 octombrie. O zi de sîmbătă. Pe Ulica Kneza Mihaila e viermuială încă de pe la 10. E o lumină de culoarea dovleacului proaspăt, izvorîtă din frunzele copacilor de prin parcuri. Vremea s-a dezmorţit un pic, după cîteva zile de frig venit pe neaşteptate. Strada pietonală e plină de magazine, restaurante şi librării. Din vitrina uneia dintre ele te fixează ochii mari ai Hertei „Miler“. Sîrbii sînt împătimiţi de citit. E evident că se traduce mult, cărţile arată bine, iar marfa se bucură de interes. Toate librăriile de pe corso sînt generoase în dimensiuni şi au aerul acela al spaţiilor vii, în care cartea se bucură de respect, de o veneraţie autentică şi sănătoasă. Calci prin locurile pe unde era centrul aşezării Singidunum, un spaţiu ocupat de celţi, apoi romanizat şi devenit inima a ceea ce avea să fie, mai tîrziu, Belgrad. Oraşul Alb. În vremea turcilor, pe aici erau stradele presărate cu grădini, fîntîni cu apă proaspătă şi moschei. Clădirile care se văd acum sînt ridicate după 1860. Oraşul ăsta a văzut nenumărate războaie şi distrugeri, dar s-a întors la viaţă de fiecare dată, şi e populat de o lume pestriţă, vocală, mereu gata de petrecere. E o adunare de femei frumoase, zvelte, de bărbaţi arătoşi, cu trăsături bine conturate, cu toţii arborînd – deloc demonstrativ – steagul unei imagini care se confirmă: „naţie de oameni hotărîţi“. Parcul şi Fortăreaţa Kalemegdan se întind la soare, în lumina asta de toamnă, iar de pe zidurile cetăţii vezi oraşul în toată splendoarea lui, ţinut în braţe de Sava şi de Dunăre, care-şi unesc apele sub ochii tăi, într-un spectacol cromatic greu de uitat. Pe strada pietonală e plin de turişti, terasele sînt ocupate complet, miroase a castane coapte, iar negustorii ambulanţi se întrec în a-şi arăta tarabele cu suveniruri. Nişte drojdieri bătrîni şi simpatici au găsit o soluţie