Recunosc, m-au trecut fiori de groază citind că vom avea parte de directive ale Comisiei Europene şi în ce priveşte trasul apei la WC. M-am liniştit apoi, constatând că e vorba de chestiuni tehnice, axate îndeosebi pe volumul optim al lichidului primordial în contact cu substanţele primordiale eliberate în toalete. Asta pentru a creşte eficienţa utilizării apei, produs din ce în ce mai scump odată cu evoluţia civilizaţiei.

Bănuind iniţial o intenţie a de a se face din folosirea apei obligaţie prin lege, am crezut că specificul naţional ne este din nou atacat cu mijloace brutale camuflate în recomandări de la Bruxelles. După asomarea porcului, scoaterea bicarbonatului din mici şi ameninţările la adresa strămoşeştilor ţigări slim de pe buzele piţipoancelor, asta ar fi fost un nou şi, cred eu, cel mai grav atentat la tradiţie şi specificitate.

Românul a fost mereu frate cu codrul şi ce-a a avut el mai scump pe lumea asta: calul, puşca, nevasta (a lui sau a vecinului) şi buda turcească a creştinului, din fundul curţii; unde ecologistul din fiecare mioritic nu e pervertit de chimicale dezinfectante, hârtii prin care intră degetele sau consum inutil de apă surprins cu contorul nemţesc, lăsându-se în dezmierdarea trilurilor ambientale şi a pănuşilor rezistente şi naturale. Vorbim, desigur, de românul ancestral abandonat astăzi prin satele nesistematizate şi a cărui esenţială contribuţie ne situează pe locul fruntaş în Europa la WC-urile plasate în exteriorul casei şi consumul redus de săpun, deodorante şi alte produse de profil.

Numai că, deportaţi cu forţa de restructurarea comunistă în oraşele industrializate, mulţi dintre vajnicii adepţi ai closetului din grădină au luat cu ei şi obiceiurile tradiţionale. Toaletele publice se înfăţişează pline de dovezi ale rezistenţei în faţa modernismului nivelator; colacele sunt nimerite cu precizie elveţiană, p