Fiecare cu grija lui, dar cred că nu e român care, în prag de iarnă, să nu aibă temeri din vreo privinţă. Lemne de foc, dar de unde bani, factură mult mai mare la gaze, dar de unde bani, sărbători, cheltuieli, dar de unde bani... Temeri peste temeri, şi, cum spuneam, fiecare cu ale lui. Pentru că vremea se răceşte din nou, a mea, şi a altor sute de părinţi din oraş, este sănătatea copiilor. Îngrijorarea este legitimă, pentru că este o chestiune de timp până ce secţiile de pediatrie ale spitalelor din judeţ se vor umple din nou. Virozele respiratorii sunt deja în cap de listă, însă, deşi în discuţiile particulare toată lumea se revoltă, oficial nu face nimeni nimic pentru a limita răspândirea virusurilor.

E de-ajuns să treci doar pragul căminului cu program prelungit sau al creşei, pentru a te convinge că niciun copil n-are şansa de a nu experimenta curând un episod de boală. Tuşesc micuţii de cum dau cu năsucurile de aer cald, tuşesc dacă se agită puţin la vestiar, tuşesc doar urcând două - trei trepte, tuşesc în sala de clasă, tuşesc din nou la plecare, dar „decorul” a devenit atât de obişnuit încât nimeni nu-şi mai pune problema de ce sau cum de se întâmplă asta în cămin, când, oficial, sunt reguli clare.

Grija hârtiei salvatoare, avizul epidemiologic, a devenit singura obligaţie respectată din fişa postului. Personalul medical, şi aşa insuficient în reţeaua şcolară, a ajuns să trateze frecvent şi să prevină mai deloc. La fel cu căminele nu sunt instituţii în care se oferă educaţie, cât instituţii în care se prestează servicii de asistenţă socială. Deşi presupune costuri considerabile, cele oficiale, la care se adaugă încă multe altele, căminul tot înseamnă că scoţi mai puţini bani din buzunar decât pentru o bonă. Doar pentru că trebuie ca micuţul să înveţe, să nu piardă, să ţină pasul, aşa te minţi, îl târăşti în fiecare zi, indiferen