Galeria Galateca, proaspăt recondiţionată şi bine întreţinută, pare un fresh spaţiu sacerdotal, uşor atins de claritatea unei case a Domnului protestante: „haină” albă, imaculată, permeată de multă lumină netă, obiectivă, loc al comuniunii unde orice mesaj pare a fi expus, dezgolit de secrete. „Spaţiul conţinător” era, aşadar, apriori pregătit pentru tripticul ad-hoc pe care cei trei artişti l-au realizat*, iar imaginea unor altare (catolice) decorate cu câmpuri picturale semnate Rothko sau Barnett Newmann ne vine aproape spontan în minte. Ideea generică ar fi că arta poate asuma, în unele ipostaze ale ei, sacrul sau că măcar într-o mică măsură îl (poate) conţine, chiar şi fără rapel direct, ca vedere „oblică” a divinului. În alte cuvinte spus, arta poate fi privită, mai ales astăzi, ca religie a individului contemporan: din ce în ce mai liber, mai anti-tradiţionalist şi mai refractar la orice tip de dogmă sau impoziţie socială, individul cultivat îşi caută liniştea şi împlinirea spirituală în mesajele supra-personale ale „fraţilor” săi.
Mai mult, în cazul de faţă, tustrei creatorii afirmă inechivoc o aplecare spre cercetarea cu mijloace artistice a vieţii omului contemporan, în cele mai varii ipostaze ale lui.
Plasat central, mozaicul de schiţe/instalaţia grafică a lui Coda Zabetta pare disparat, însă „timbrele” patinate care-l alcătuiesc trăiesc, ba chiar pulsează vizual (nici op-artul nu e străin de această expunere) mai ales prin unitatea în varietate a portretului. Ne putem închipui foarte uşor că, dacă am dori să înţelegem fiecare dintre aceste mini-opere pop ca pe nişte ipostaze definitorii ale omului (şi Leonardo stă mărturie că o caricatură a insului este „definiţia” unui moment important al umanului), atunci întreg panoul central este, sub specia figurativului expresiv, un simbol aproape explicit al vieţii.
La dreapta acestei compoziţii/
