Există şi poveşti frumoase. Poveşti care încep cu „la mine a mers uşor“ sau „eu am dat peste o doamnă draguţă“; există, de asemenea şi poveşti despre un sistem care „merge“, despre funcţionari amabili şi despre un parcurs birocratic absolut normal. Poveşti care, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar toate acestea sînt doar la stadiul de istorisire, căci, la noi, majoritatea cazurilor care implică contactul omului „de rînd“ cu „autoritatea“ încep cam aşa:
Ştiai, dar cu cîteva luni înainte primeşti şi un reminder, un SMS, de la banca unde ai creditul: „stimate client, în data de... vă expiră buletinul. Vă rugăm să veniţi cît mai repede posibil pentru actualizarea de date etc. etc.“ Imediat simţi că te compleşesc toate problemele lumii. Îţi aduci aminte de ultima dată cînd ai luat-o pe drumul ăsta. Atlas cu al său glob pe umeri habar n-avea cum e să-ţi schimbi buletinul în România.
DE ACELASI AUTOR Morile de vînt şi realitatea Plaja de carte Cum rămîne cu lada de zestre? Noul puzzle românesc Începi aşadar „demersurile“. În primul rînd, ajungi la secţia de Poliţie „de care aparţii“, ca să te interesezi de acte. Aici însă, clădirea e închisă „pentru renovare“; găseşti însă o gheretă cu o doamnă în uniformă, înăuntru. O întrebi unde a plecat Secţia. Îţi răspunde. O mai întrebi ce acte sînt necesare pentru reînnoirea buletinului. Îţi arată un avizier. Şi oricum, nu la Secţie trebuie mers, ci la Direcţia de Evidenţă a Persoanelor, care e în cu totul altă parte. La avizier nu sînt toate detaliile trecute, te întorci. „Dacă apartamentul e pe numele mamei, trebuie să vină şi ea?“ Bineînţeles. Dar, vedeţi, mama se deplasează mai greu, ce se poate face în cazurile acestea? „Întrebaţi la Direcţie.“
Iei adresa, suni la Evidenţă, pui aceeaşi întrebare. E clar: nu se poate fără mama. Aşa că, vrei nu vrei, mai cu taxiul, mai cu un prieten cu maşină, o iei pe mama pe
