Mă plimbam aseară prin centrul vechi al Bucureştiului, în apropierea celor cinci miliarde de cârciumi. În general, nu este un loc potrivit dacă vrei să întâlneşti „personaje“. Zona este un imens clişeu, este ca o televiziune despre care spunem că difuzează numai prostii, dar la ale cărei programe ne uităm cu toţii după ce încuiem uşa de la intrare. Totuşi, aseară am întâlnit un „personaj“. În faţa unei clădiri stătea un paznic plictisit, trăgea dintr-o ţigară şi butona la telefon, când lângă el s-a oprit o bătrână, cea mai scundă bătrână din oraşul acesta. Nu era genul de bătrânică de la ţară, cu fuste lungi şi broboadă. Din contră, purta blugi, era tunsă scurt şi căra după ea o sacoşă imensă. Părea complet dezorientată, îşi tot frământa părul cu mâna dreaptă şi se uita în toate direcţiile ca şi cum ar fi urmărit-o cineva.

Femeia l-a abordat pe paznic, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, unde sunt oamenii?“. Omul s-a uitat la ea, s-a uitat în stânga, în dreapta, a dat din umeri şi s-a întors la telefonul lui. Femeia, de două ori mai scundă decât paznicul şi cu plasa imensă după ea, nu s-a lăsat. S-a apropiat şi mai mult şi a întrebat din nou: „Oamenii, nu vă supăraţi, dar unde sunt oamenii?“. „Care oameni, mamaie?“, s-a răstit bărbatul. În tot acest timp, pe trotuar forfoteau tinerii care se grăbeau să-şi aleagă o cârciumă, iar eu treceam în slow motion. Paznicul era deja nervos. „Nu vezi că e plin de oameni? Care pana mea oameni, pe cine cauţi?“. Femeia s-a uitat iar în toate părţile, la mine, la ceilalţi, la taximetrişti, la covrigăria de lângă, unde era coadă, la paznic, la maşinile poticnite pe stradă, la întuneric, la picioarele ei prea mici, apoi i-a răspuns că undeva, aici, erau foarte mulţi oameni cândva şi că nu mai ştie să îi găsească. „Nu ştiu unde s-au dus“, s-a bălbâit ea. „Poate nu pe strada asta, poate nu în oraşul ăsta, p