Inflaţia din zona euro a ajuns, în luna octombrie, la cel mai mic nivel înregistrat în ultimii patru ani. Banca Centrală Europeană se îndepărtează, astfel, de obiectivul stabilit la începutul acestui an.

Încă de la începutul crizei financiare din 2008, cea mai mare obsesie a băncilor centrale au fost deflaţia şi scăderea preţurilor. Fapt ce a determinat băncile centrale să inunde cu bani pieţele financiare pentru a stabiliza preţurile. Mulţi ar spune: şi ce dacă preţurile scad? Nu este un lucru bun?

Rata anuală a inflaţiei a scăzut în octombrie la 0,7%, de la 1,1% în septembrie. Peste 40 de economişti consultaţi de Reuters şi de Bloomberg au estimat, înainte de această lună, că inflaţia nu va scădea sub 1%. Rezultatul, însă, i-a luat prin surprindere pe toţi. Şomajul în zona euro a crescut cu 0,2%, ajungând la un nivel de 12,2%, adică încă 74.000 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. În Spania, şomajul s-a menţinut la 26,6%, în Italia a crescut până la 12,5% în timp ce, în Germania, şomajul a scăzut la 5,2%.

Dacă ne referim la şomajul în rândul tinerilor, atunci în Italia a ajuns la 40,2%, în Grecia la 57,6% iar în Spania la 56,6%.

Într-o economie sănătoasă, deflaţia nu ar trebui să stârnească atât de multe griji. Repet: şi ce dacă lucrurile se ieftinesc? Explicaţia este că atâta timp cât salariile rămân la acelaşi nivel sau scad cu mai puţin decât nivelul preţurilor, lucrurile rămân ok.

Deflaţia devine o problemă în următoarea situaţie. Dacă ai în buzunar 100 de lei şi datoriile tale sunt tot de 100 de lei, deflaţia înseamnă că o să rămâi în buzunar cu 90 de lei dacă salariul tău scade mai rapid decât preţurile. Datoria ta rămâne, însă, tot de 100 de lei. Asta înseamnă că vei avea cu 10 lei mai puţini bani pentru a-ţi achita datoriile şi că pentru acest lucru va trebui să te împrumuţi sau, cineva va t