Îmi reorganizez arhiva personală. Dau peste tot felul de lucruri, semne ale timpului şi ale sorţii, martori ai unei istorii care se va scrie cîndva sau niciodată. Aşa, de pildă, scrisoarea alăturată, adresată în 1989 lui D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Fusesem obligat să părăsesc Bucureştiul, ca să nu mă mai pot vedea cu cetăţeni străini şi ca să suspend orice legătură cu Mircea Dinescu, la poarta căruia stătea, oricum, 24 de ore din 24, un echipaj de supraveghere. De ce public acest text? Nu ca să-l pun într-o lumină proastă pe D.R. Popescu, un scriitor de prima mînă, prins şi el, ca atîţia alţii, în viesparul toxic al birocraţiei de partid. Nici ca să mă dau mare, printr-un gest care, comparat cu faptele unor disidenţi mult mai curajoşi decît mine, nu reprezintă mare lucru. Am alte două motive. Mai întîi, să adaug „dosarului“ meu şi o altă „scrisoare“ decît cea uzată, prin supra-folosire, adresată lui Ceauşescu. Aceea – am spus-o degeaba în mai multe rînduri – nu era o scrisoare, ci un memoriu (alt gen literar…) compus de cineva care tocmai fusese dat afară din slujbă, fusese invitat să devină muncitor necalificat la fabrica de sticlă şi avea interdicţie de semnătură. Tonul şi argumentele corespundeau, din păcate, stilisticii de-atunci a oricărui memoriu. Ce e curios e că autori de articole şi poeme scrise de bună-voie şi publicate ani de-a rîndul ca omagii ale „conducătorului“ sînt scutiţi de aspra judecată a contemporanilor noştri. Ba dimpotrivă. Mă gîndesc să public, în viitorul apropiat, un mic volum cu toate „memoriile“ mele, din care va face parte şi cel de mai jos. Al doilea motiv care mă determină să reiau acest text este posibila lui valoare documentară. E vorba, în fond, de evocarea unor împrejurări şi a unei atmosfere, care pot configura, discret, „tabloul“ unei epoci, fie şi numai pentru a da o idee, celor care n-au trăit-o, despr