Nu este un Apolo, nu are 2 m şi nici branduri lucrate obsesiv la sală, dar este bine făcut, blond şi mai ales purtătorul a doi ochi verzi ce ţi se uită drept în obraz când are ceva de spus. Buzele subţiri dau în vileag un caracter hotărât, confirmat de altfel din conversaţia ulterioară, în accent de Bucureşti.

Maiorul degajat din faţa mea, doar în cămaşă, cu un nod perfect la cravată, cu mâini frumoase, liniştite, sigure, pe cea dreaptă cu o verighetă fină şi elegantă, ştie ce vrea de la viaţă şi probabil va obţine de la ea tot ce îşi doreşte. Şi are timp berechet pentru asta pentru că a împlinit abia 35 de ani.

Îi place pescuitul, joacă fotbal, îi plac romanele lui James Clavell, este atras de Japonia, pe care îşi doreşte s-o vadă într-o zi, şi de tot ce înseamnă cultura arabă.

Este extraordinar de respectuos, dar fără a fi scorţos sau infatuat. Este deschis, comunicativ, iar uneori roşeşte când, al naibii ziarist, îl provoacă la subiecte de dincolo de viaţa militară. Când i se ridică bujorii în obraz însă, îmi amintesc despre faptul că omul din faţa mea a ţinut piept de zeci de ori ultraşilor din galeriile isterice ale echipelor de fotbal din Bucureşti, a făcut faţă altor zeci de proteste din Capitală care, unele, au luat-o razna spre violenţă. Mă gândesc imediat că omul cu care stau de vorbă a simţit pe la ureche şuierătură de glonţ, a dat onorul la catafalcul primului soldat român căzut în Kandahar, a văzut moarte şi sărăcie printre oameni care trăiesc din nimicul încins al deşertului şi a petrecut luni de zile în pericolul din Afganistan despre care niciun militar nu vorbeşte cu adevărat când se întoarce acasă. Şi cu toate acestea am încercat să nu mă las indusă în eroare de zâmbetul cald şi de vorba lui lină, suavă, uneori.

Maiorul din faţa mea este o nucă tare, dar una pe care merită s-o spargi ca să ajungi la miez.

„Lum