Împreună cu o prietenă din Bucureşti, pictoriţa B, vrem să ne ducem la mormântul mamei sale aflat în cimitirul din satul Mara, de sub poalele Gutâiului, alegând s-o luăm pe o scurtătură.
"Vai, să nu mereţi p-acolo, că sunt doi câini fugiţi de la oi şi sar pă oameni", ne previne o femeie. "Nu mă tem de câini, am mai stat de vorbă cu ei şi uneori m-au înţeles mai bine decât oamenii", îi răspund. Amica mea se teme, dar o asigur că va fi în regulă, că nu va trebui decât să stea în spatele meu şi să tacă. "Până mă mănâncă pe mine, tu ai vreme să fugi", o persiflez. O pornim prin grădini, pe-o cărăruşă de-aloagă (de picior). Femeia avusese dreptate. După numai câteva sute de metri, în faţa noastră apar cei doi câini ciobăneşti: mari, albi, furioşi. Lătrând cu putere, ne dau de înţeles că pe acolo nu se trece şi că cel mai bun lucru ar fi să facem cale întoarsă.
Într-o fracţiune de secundă, ştiu ce-i de făcut la o asemenea întâlnire. În primul rând, stai pe loc, priveşti dulăii în ochi - fără nicio frică - şi le vorbeşti, dar nu oricum, ci blând, frumos, cu voce joasă. (Se zice că aceşti patrupezi simt mirosul fricii; miros degajat de transpiraţia din palme.) N-am apucat să-mi pun planul în aplicare. Dulăii patrulau pe o culme de dâmb, hămăind, în vreme ce prietena mea o luase la fugă îndărăt, mai bine de cincizeci de metri, refugiindu-se pe un maldăr de lemne şi ţipând ca din gură de şarpe. Scut viu, faţă în faţă cu agresorii, nu ştiam ce să fac. Strigătele ei mă încurcau cel mai tare. Trebuia să le vorbesc numai câinilor şi să-i privesc numai şi numai pe ei. Riscând, am întors capul spre ea, făcându-i semne disperate să înceteze. Dar vezi să nu. Mă temeam ca nu cumva să fie atraşi mai mult de urletele ei şi s-o atace. Neavând vreme de pierdut, am început să le vorbesc întocmai ca unor copilaşi speriaţi şi dezorientaţi, cu cea ma
