Hai
Într-o dimineaţă de octombrie mi-a arătat cum se văd munţii de la Poiana Stânii şi de atunci n-am mai putut fi acelaşi. Eram mic, atât de mic, încât paşii pe care îi făcea înaintea mea mi se păreau uriaşi; atât de mic, încât să înţeleg că lumea asta e cea mai frumoasă şi că e tare bine să fie aşa. "Uite", îmi spunea, "ăştia albi sunt mesteceni, tot ce vezi galben e pădurea de fag şi, mai sus de ea, verdele o să rămână, pentru că acolo sunt numai şi numai brazi. Hai", îmi spunea, iar eu mă luam după el, tot mai sus, un om mic după un om mare, un om care ştia atâtea şi atâtea lucruri şi mi le arăta şi mie, el, uriaşul, bunicul meu. Am învăţat repede că odată ce spunea "hai", însemna că trebuie să tac şi să merg. Nu mai puteam să cânt, nu mai puteam să mă plâng, nu mai puteam să mă mir, n-aveam voie să mă opresc. "Hai" însemna că toată lumea asta mare o să se şteargă într-o clipă şi că din ea n-or să mai rămână decât paşii bunicului meu, mereu înainte, alţii şi alţii şi alţii, şi paşii mei de copil, încercând din răsputeri să nu rămână în urmă. Atât, paşii lui şi paşii mei, şi un urcuş nesfârşit, printr-o pădure în care a venit toamna. Nu înţelegeam de ce e atât de greu să urci, de ce greutatea asta face să se şteargă tot, de ce din toate lucrurile pe care le ştiam trebuia să rămână doar chinul ăsta cumplit, stângul după dreptul, dreptul după stângul, stâng - drept, stâng - drept, stâng - drept, aşa, fără oprire, în sus, tot mai sus, spre un loc pustiu, unde nu se afla nimeni şi nimic. Simţeam sfârşeala şi cum toată pielea mi se umple de nişte stropi mici, reci şi săraţi de apă, simţeam cum picioarele mi se îngreunează şi o durere surdă în tălpi, simţeam cum ameţesc şi că nu mai pot merge mai departe şi atunci îl strigam "opreşte-teeeeee, unde mergeeeeeem?", iar el nici măcar nu se întorcea spre mine, păşea mai departe, cu paşii lui uriaşi, şi spun
