"Poezia m-a condus, încet-încet, la Dumnezeu"

Marian Drăghici s-a afirmat cu tărie, după 1990, ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre de azi. După ce, în 1988, prima lui carte trecuse greu prin colţii roşii ai cen­zurii, poetul a erupt dezlănţuit la jumătatea anilor 90, cu câteva cărţi originale şi profunde. Scrise cu suflu vizionar, suflu propriu şi vremii noastre, şi tim­purilor biblice, poemele lui îţi redau pofta de poezie şi încrederea în frumuseţea ei. La 61 de ani, poetul pre­găteşte o antologie consistentă, care va apărea în 2014, la Cartea Românească: "a r s u r a, ierusalim şi al­te poe­me". Primul lucru ce mi l-a împărtăşit a fost o po­veste cu un Înger. "Eu cred că la început a fost Înge­rul poeziei, şi abia apoi poetul. Şi îngerul poeziei, tri­mis sau netrimis, venea în acele începuturi vechi, la fie­care om. La urmă, dar nu chiar în cel din urmă ceas, îngerul poeziei n-a mai venit la om. Dintr-o mul­ţime de motive. Iar Lumii, şi de-aci i s-ar putea trage sfârşitul". Început astfel, dialogul nostru avea să fie unul esenţial.

"La patru ani aveam un înger"

- Interviurile revistei noastre pun obsesiv între­bări legate de copilărie, pentru că ea este deter­mi­nan­tă pentru căile de mai târziu. Cât îi datorează po­etul din tine copilăriei petrecute în satul din Ol­tenia în care te-ai născut şi pe care îl numeşti, me­taforic, "Balcani"?

- Îi datorăm foarte mult copilăriei, fireşte. Balcanii "mei" circumscriu partea sudică a României, în­ve­cinată cu Bulgaria şi cu Serbia. Osica de Sus, locul de baştină, este la 60 kilometri de Dunăre, nu departe de Caracal. Eu îi spun Osicata - îngânând Adâncata, satul din Dolj al copilăriei lui Macedonski. Prin faţa casei părinteşti din Osica trece o şosea duduind încontinuu de trafic amestecat. Leagă, şi ea, Balcanii de Transil­va­nia. Cândva, s-a numit "d