A trecut aproape neobservată o ştire care ar trebui să ne dea tuturor de gândit. Preşedintele filialei Mureş a partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania militează pentru o Bancă Naţională a Secuilor. Domnul în cauză crede că maghiarii ar face donaţii în acest scop, eventual cu ocazia unor manifestări de genul marelui marş al comunităţii, care a scos în stradă mii de oameni. Banii ar trebui folosiţi în ceea ce domnul respectiv numeşte ,,lupta pentru autonomie”, dar şi pentru susţinerea oricărei iniţiative care priveşte comunitatea maghiarilor. Rămâne de văzut dacă se va face sau nu, dar ideea m-a frapat, pentru că indică intenţia construirii unui stat paralel. Problema nu este nouă în Europa: o au, printre alţii, şi sârbii, într-o formă mult mai gravă. Se numeşte precedentul Kosovo, pe care premierul României s-a grăbit să-l recunoască ,,avant la lettre”, în numele României, ca să le facă pe plac americanilor, dacă tot a ajuns la Washington. Am fost de patru ori în Kosovo, în interes profesional. Cum lumea e mică, într-o deplasare, am cunoscut acolo doi politicieni români de origine maghiară, care aveau de transmis nişte mesaje interesante. Am ajuns la Priştina în februarie 2007, cu doar câteva zile înainte de proclamarea independenţei provinciei. Kosovarii, şi cei albanezi, şi cei sârbi, erau pe picior de război. La fel şi trupele NATO din regiune. Simţeai în aer ura şi frica. Fiecare albanez sau sârb ținea în casă câte o pușcă sau câte un pistol, dar avea şi un adevărat arsenal îngropat în grădină. Era un sport extrem să fii român în Kosovo. La Priștina, de cele mai multe ori, kosovarii albanezi te mâncau prin priviri, pentru că România anunțase că nu va recunoaște independența provinciei. În enclavele sârbilor, erai ceva mai bine primit, dar nu mereu, pentru că România, țară NATO, avea în zonă trupe de menținere a păcii, considerate însă de ocupație. Î