S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist. Se presupune că lipsa unui termen feminin pentru o profesie/funcţie presupune asocierea implicită a aceleia cu masculinitatea, deci o depreciere a femeilor, care nu ar fi potrivite să o îndeplinească. Acest gen de discurs – posibil pentru limbi care fac diferenţa morfologică între masculin şi feminin – a dus la recomandări autorizate şi la oficializarea unor forme absente pînă de curînd din dicţionare şi din uz: în franceză, a pus în circulaţie termeni ca professeure şi auteure, femininul articulat la ministre etc. E aceeaşi presiune ideologică prin care, în spaţiul anglosaxon, sînt evitate compusele cu man (cărora li se creează substitute cu person), iar termenilor generici şi pronumelor care îi reiau li se atribuie, consecvent sau aleatoriu, formă de feminin (cititoarea, ea etc.). Interpretarea ideologică nu acceptă ca dat un fapt simplu şi general: în sistemul lingvistic, forma masculină e pur şi simplu cea generică, nemarcată.

DE ACELASI AUTOR Ordinar Vectori sustenabili ai provocării multinivel Păcănele Oina În spaţiul cultural românesc se manifestă însă, cu mai multă putere, tendinţa opusă: nume de profesii şi de funcţii care aveau de multă vreme formă feminină sînt „masculinizate“, folosindu-se cu precădere forma cu terminaţie masculină chiar în desemnarea femeilor sau în adresarea politicoasă către acestea (cu termenul reverenţios acordat): directorul, ministrul, senatorul, prefectul; doamna director, doamna ministru etc. Situaţiile pot fi foarte diferite, în funcţie de istoria cuvintelor şi a societăţii, şi în funcţie de forma lingvistică a termenilor. Uneori, există în u