● Scenă din Cehoslovacia, din timpul invaziei sovietice: „Trei soldaţi s-au apucat să percheziţioneze maşina. Odată treaba isprăvită, ofiţerul care le ordonase s-o facă m-a întrebat pe ruseşte: «Kak ciuvstvuietiece?», adică: «Cum te simţi? Care-ţi sînt sentimentele?» Întrebarea nu era nici ironică, nici răutăcioasă. Dimpotrivă. Ofiţerul a continuat: «Toată chestia asta e o mare neînţelegere. Dar o să se lămurească. Trebuie să ştii ca noi îi iubim pe cehi. Noi vă iubim!» Peisajul era devastat de miile de tancuri, viitorul ţării era compromis pentru cîteva secole, membrii guvernului erau arestaţi şi surghiuniţi, iar ofiţerul din armata de ocupaţie îmi făcea o declaraţie de dragoste. Să nu fiu înţeles greşit: el nu şi-a exprimat dezacordul faţă de invazie, nicidecum. Mai toţi vorbeau ca el: atitudinea lor nu se baza pe plăcerea sadică a violatorilor, ci pe cu totul alt arhetip: cel al dragostei rănite. De ce cehii (pe care noi îi iubim atît de mult!) nu vor să trăiască cu noi şi la fel ca noi? Ce păcat că am fost obligaţi să folosim tancurile ca să-i învăţăm ce e iubirea!“ (povestită de Milan Kundera în Introducere la piesa Jacques şi stăpînul său).

DE ACELASI AUTOR Mugur şi ambasadorul Acordul de la Ghidighici? Fără comentarii Adevărul suprem şi ultim despre manifestaţiile din Piaţă ● Mi s-a părut relevantă povestea asta cînd am citit recent volumul lui Alain Besançon – Sfînta Rusie (Humanitas, 2012). Este o carte despre combinaţia de ortodoxism, slavofilism şi naţionalism care constituie doctrina existenţială a statului rus, de la fondare pînă astăzi. Besançon trece prin istorie, curente filozofice şi teologice (de fapt, mai degrabă teologice pentru că – spune el – Rusia nu prea produce filozofi, ci teologi), pentru a descrie povestea despre sine a culturii ruse. Şi nu e ceva plăcut. Sentimentul excepţionalismului domină, ca şi ideea predestinării de a cond