Stau de câteva luni bune în Portugalia şi, aici, unde se termină pământul şi începe marea, îmi dă ghies adesea dorul de casă şi de ducă, tânjirea după ciripit românesc de păsărele şi după sarea ne-marină a bucatelor noastre.

Totul, invariabil, se spulberă ca un vis şi-mi vine să cer azil de orice fel, atunci când ajung în faţa vreunui supermarket, unde stă prăvălită pe caldarâm, mimând o cumplită durere în rărunchi şi în suflet, câte o femeie cu rochii lungi şi înflorate, care cerşeşte cu voce stinsă dar insistenţă feroce, într-o portugheză decentă, „bani pentru copilaşii care îi mor de foame”, sau, bunăoară, „pentru repatriere, căci avionul costă mult”. Hait, îmi zic de fiece dată, nu sunt singurul cuprins de lungoare, dorul-saudade loveşte democratic. Ca să stăvilesc insistenţele (dar şi cu un soi de răutate de prost-gust), o dau pe română: „Hai, trăi-ţi-ar puradeii, mai lasă-mă-n supărarea mea”. Ori, pur şi simplu, rostesc un „Bună ziua şi dumitale!”, cât se poate de răspicat. Uluirea interlocutoarei se transformă îndeobşte în muţenie, hărţuirea încetează şi de-abia târziu se aude, uneori, câte o înjurătură plină de empatie, cu un „mă-tii” în coadă, venit din inimă, aşa, ca pentru un conaţional.

Zilele trecute – o deviere de la regia obişnuită. Mă aflam în Porto, în faţa unei splendide clădiri baroce – Torre dos Clérigos – unde o la fel de barocă doamnă în fuste ample şi strident policrome se tânguia cum că are probleme de sănătate, că a părăsit-o soţul, că zidul rău o strânge. Ce mai, un adevărat fado necântat şi neacompaniat de ghitară. Cum singurul lucru pe care-l aveam de pierdut în clipa aceea era timpul, schiţez un început de conversaţie: „Bună ziua, ce mai faceţi, de unde sunteţi de loc?”, într-o românească politicoasă, dar pe fond comizerativ. După primul moment de stupoare, îşi iţeşte vocea şi-mi vine mie rândul să amuţesc. „Haida-de, eu