O zi însorită din luna iulie.
Şedeam în parcul din faţa hotelului Hebe din Sângeorz-Băi. Eram fermecată de cântecul păsărilor şi vrăjită de frumuseţea peisajului: flori şi copaci, în preajmă, şi destul de aproape păduri şi dealuri, peste care se boltea un cer uimitor de frumos. Dintr-o dată, s-a stârnit zarvă mare sub un paltin înalt. Dintr-un cuib căzuse un pui de cioară şi-şi frânsese o aripă. Mulţi copii cu suflet curat şi gânduri bune au vrut să-i vină în ajutor. S-au adus râmişoare, dar el le refuza; i-au stropit cu apă aripioara ruptă, dar nicio ameliorare. Păsări de tot felul îşi uneau ţipetele într-un cor sfâşietor, iar rănitul, istovit de durere, cârâia cât îl mai ţineau puterile - cra-cra! - cra-cra! Neputându-i fi de folos, noi, spectatorii nenorocirii, ne-am retras, lăsând accidentatul în grija sorţii şi a păsăretului din jur. După puţin timp, unei ciori din rândul "bocitoarelor" i-a venit gândul salvator. Ce-a urmat a fost de necrezut. Pasărea şi-a vârât ciocul sub puiul rănit, i-a săltat trupuşorul, şi-a făcut loc dedesubtul lui şi l-a ridicat pe spatele ei, "în cârcă". S-a înălţat mai întâi pe picioare, verificând echilibrul puiuţului, apoi, într-un zbor lin şi bine gândit, a ajuns direct în cuib. Toţi spectatorii salvării erau uluiţi de înţelepciunea şi reuşita salvatoarei. Sub paltin se auzeau strigătele copiilor: bravo ciorica! Dintre crengile cuibului, un cra-cra mai apăsat ne-a încredinţat că totul mergea spre bine. Peste trei zile, am văzut, în acelaşi paltin, cum cioara mamă sau poate cioroiul tată îl împingea pe fostul rănit (cu aripioara dreaptă doar puţin lăsată într-o parte) spre a încerca să zboare din nou. Păsările ştiu că aripile le sunt date pentru zbor şi nu-şi doresc decât zbor înalt şi continuu. Scena mi-a adus în minte o cugetare a lui Nicolae Iorga, spusă spre folosul oamenilor: "Poţi zbura pe aripile a
