● Janelle Monae, The Electric Lady, Wondaland Arts Society, 2013.
Iată un album mai uşurel decît ceea ce obişnuiesc să prezint în cadrul acestei rubrici, dar mă aflu oarecum sub impactul tăvălugului de feminism pop ultrasexy care a scandalizat mass-media ultimelor luni (isprăvile unor Rihanna, Hannah Montana ş.a.m.d.). Optînd totuşi pentru un album mai lateral şi mai cu dedesubturi, m-am oprit asupra discului Janellei Monae, cel mai sexy şi mai avangardist produs soul din memoria recentă; pentru o semnificativă masă a criticii muzicale, chiar revelaţia pop a anului.
DE ACELASI AUTOR Explorator Delir şi erupţii Cîrlige & scamatorii Darwinism Au impact instantaneu moţul artistei, tributar în unele fotografii celor de la Leningrad Cowboys iar în altele lui Prince (mentorul artistei încă de la debut), şi faptul că albumul e mijlocul unei trilogii musical-sci-fi inspirată din Metropolis-ul lui Fritz Lang. Cei care, crescînd cu Blade Runner, au dezvoltat un fetiş pentru conceptul de femeie-robot, vor cădea primii victime ale poveştii androidei Cindi, care călătoreşte în timp să re(in)staureze dragostea în oraşul Metropolis. În ajutorul ei sar personaje secundare jucate şi cîntate de Erykah Badu, Esperanza Spaulding, Solange (sora lui Beyonce) şi pomenitul Prince. La butoane au lucrat Puff Daddy/Diddy şi Big Boi de la Outkast, deci avem un material care frizează mainstream-ul (avînd şi oarecare expunere MTV), dar care şi-a găsit o puternică susţinere în scenele indie, cu precădere în zona R&B şi indie-disco. Industria pop nu prea permite albume de asemenea lungime şi ambiţie conceptuală – vremea viziunilor epice sofisticate, întinse peste mai multe albume, a apus în pop, genul (dacă a fost vreodată un gen) trecînd în apanajul rockului progresiv. Janelle se prezintă aici ca un fel de Ziggy Stardust de sorginte soul post-Frank Ocean, altoind ADN preluat de la
