Sunt destul de familiarizat cu nenumăratele forme în care se poate manifesta orgoliul artistic, dar în ruptul capului nu pot să înţeleg sensul deciziei Gianinei Cărbunariu de a se lepăda, de a-şi lăsa orfan la propriu spectacolul.

Spectacol realizat la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu în colaborare cu Teatrul Naţional al Comunităţii Franceze din Bruxelles, ca parte a unui program internaţional intitulat Cities on stage/Villes en scène. Şi aceasta doar fiindcă, în selecţia Festivalului Naţional de Teatru, spectacolul în cauză a fost încadrat în secţiunea Teatrul de mâine.

Se poate ca selecţionerul unic şi directorul artistic al FNT, criticul Alice Georgescu, să fi greşit încadrarea. Se poate să fie vorba chiar despre o „gafă diplomatică“. La drept vorbind, Gianina Cărbunariu nu mai e la primii paşi în profesie, în genul de teatru pe care îl practică dispune de o anume autoritate, recunoscută la noi şi aiurea, şi, chiar dacă nu a descoperit reţeta infailibilităţii, iar lucrurile bune se amestecă pe fişa ei de creaţie cu altele mai puţin bune, regizoarea-dramaturg e o bornă de neocolit a teatrului de azi. A teatrului extrem-contemporan. Sintagma „teatru de azi“ presupunând, în cazul în speţă, şi riscul maximei perisabilităţi.

Poate, nu poate, sigur că locul Gianinei Cărbunariu şi al spectacolului semnat de ea în scenografia lui Andu Dumitrescu era într-o altă secţiune. Dar de aici până în a te dezice de propria creaţie, de a te lăsa manipulat de intrigile a două-trei „criticiţe“ al căror unic rost în viaţă e scandalul şi impunerea unor false ierarhii, instaurarea unor aiuritoare valori estetice şi auto-lustruirea e, după părerea mea, o cale lungă şi o capcană în care tare mi-ar fi plăcut ca Gianina să nu cadă.

Scenă din spectacolul „Solitaritate“, în regia Gianinei Cărbunariu FOTO tnrs.ro

Pe de altă parte, referindu-mă