Atenţia asupra formei e esenţială. Forma este mereu implicită afară de cazul în care este expusă ca atare, sau de cel în care privirea o distinge, şi atunci forma este un obiect. Cercurile concentrice ale Parisului, pe hartă, şi bulevardele care le formează, acestea sînt obiecte. Forma unei sticle de apă minerală apare însă o dată ca aluzie la o formă de artă – gît alungit, de pildă –, dar, în primul rînd, apare ca util. Ca util, sticla e un recipient destinat întrebuinţării. O sticlă poate avea diverse forme, cu condiţia să încapă lichid şi să îl facă accesibil gurii. Sticla e un obiect util şi abia apoi o formă.

La Barthes, şi la Paris, forma vine înaintea utilităţii. Formă, şi de aici adjective inedite – care nu-şi ierarhizează determinanţii. Barthes găseşte un „grăunte tubular“ de voce la Maria Callas, ceea ce nu înseamnă nimic în registrul calculatoriu al treptelor vreunui „top“ al „celor mai bune“ voci. Atenţia asupra formei este esenţială din clipa în care credem că esenţa stă numai în implicit, iar implicitul este, mereu, o formă trecută cu vederea. Ei bine, formalistul este cel a cărui vedere este atît de ageră încît ce vede este înlocuit cu cum vede – sau ce-ul nu mai este, de fapt, ce „se crede“, ci e tocmai cum-ul. „Grăuntele tubular“ al vocii, de pildă, sau „striatul“ şi „lisseul“. Formalistul este, de fapt, cel care îşi manifestă vederea. Există spaţii care par construite de formalişti, altele, însă, par construite, să spunem, natural (oximoron): floarea are o formă, dar fără să ştie... Ea ştie ce are de făcut prin ea însăşi, participă la o ordine care nu are parte de o privire panoramică în faţa căreia să devină formă. Floarea este, deci, natură. Face parte din continuumul natural, umple un spaţiu care, la rigoare, nu există: doar floarea există.

Orice lectură din Barthes – sau aproape orice – e o întrerupere. „Există o leg