Sănătatea costă. Acesta este principalul motiv pentru care a fost nevoie de stabilirea unor principii clare. Cum cheltuim banii – atâţia câţi avem – pentru a obţine cel mai bun rezultat pentru sănătate? Încercând să răspundă la această întrebare, sistemele de sănătate avansate, cele care dispun, de altfel, şi de cele mai multe fonduri, au ajuns la concluzia că trebuie să justifice felul în care se cheltuiesc banii, obţinând rezultate cât mai bune. Pentru asta, e nevoie de dovezi. Efectul unei terapii trebuie probat. Cum? Întâi de toate, trebuie să fie sigur, să nu facă rău atunci când este administrat. Apoi, trebuie să facă bine, adică să fie eficace pentru o populaţie dată, iar efectul trebuie să fie semnificativ mai bun decât în absenţa administrării terapiei. Şi asta nu-i tot, siguranţa şi eficacitatea trebuie să fie anticipabile şi reproductibile, adică să se repete cu o frecvenţă suficient de mare încât să se poată conta pe apariţia beneficiului. Cu alte cuvinte, sistemele de sănătate nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri pe terapii care nu tratează nimic, nu sunt sigure pentru pacienţi sau nu apar decât sporadic. În înţelepciunea populară, asta se traduce aşa: sunt prea sărac ca să-mi cumpăr lucruri proaste. Şi totuşi. Nu cunoaştem sumele care sunt risipite, în fiecare an, în căutarea sănătăţii. Ştim însă că sănătatea este pentru cei mai mulţi dintre noi o prioritate. Iar dacă nu este, prezenţa bolii o face să devină. Ce facem când suntem bolnavi? Desigur, mergem la medic. Cum? Întrebăm familia, prietenii, cunoscuţii. Fiecare ne recomandă ce crede că-i mai bine. În funcţie de educaţie, de competenţe şi de interese. Ştiu medici, de pildă, care întâi te trimit să-ţi faci un RMN, de-abia după te trimit la consult. După cum ştiu şi medici care îşi fac treaba cu foarte multă conştiinciozitate. Ce face însă un pacient care nu primeşte un răspuns competen