Lou Reed a avut un singur vis: să cânte la chitară piese despre subiecte pe care ceilalţi se făceau că nu le văd. Portretul celui care a murit pe 27 octombrie 2013 este al unuia dintre cei mai nonconformişti muzicieni din istorie, deopotrivă cerebral autoironic şi distructiv.
În 1997, viaţa întreagă era muzică. Nimic altceva nu conta şi, oricum, câte lucruri cu adevărat interesante sunt de făcut într-un orăşel? Să-ţi trăieşti tinereţea, în zilele bune, să te prefaci că eşti un tânăr fericit, în celelalte. Prietenii ascultau Nirvana şi Red Hot Chili Peppers, Radiohead scosese „OK Computer“, iar mesele pline cu halbe de bere se încheiau în serate culturale despre nu ştiu ce acord sau vers de pe albumul ăla, de l-ar fi făcut gelos şi pe Constantin Noica şi şcolile sale.
Într-o zi, un prieten ungur, ce vizita săptămânal Budapesta, s-a întors cu o casetă. Era una ieftină, cea mai ieftină. I-o înregistrase un prieten din Budapesta, pe scula lui ultramodernă. Apoi trăsese la xerox coperta, în alb-negru, până nu se mai distingea nimic din poza originală. Doar nişte dâre de culoare. Se mai vedea doar scrisul „Velvet Underground – White Light/White Heat“.
Am ascultat „Sister Ray“ (am vrut să scriu „melodia“, dar nu sunt sigur că acesta ar fi fost cuvântul potrivit) luni în şir, fascinat de intonaţia ironică din vocea lui Lou Reed, de explozia de zgomot, cacofonia muzicală şi lipsa de structură clasică. Nu găseam niciun criteriu de comparaţie, nicio reminiscenţă faţă de ceea ce ascultasem până atunci. Pe vremea aceea, Târgu-Mureşul, oraşul în care se petrecea acţiunea, era ca o seră unde mirosul de amoniac şi gaz metan, de la combinatul şi sondele din zonă, îmbiba aerul. În mintea mea, asta trebuia să fie muzica pentru un oraş industrial. Nu piese de dragoste, nu balade rock, nu Michael Jackson sau Roxette. Asta.
La 16 ani de la acele momente, tot în Târ
