Poţi juca fotbal şi serios, şi încîntător?
Sîmbăta trecută mi-am continuat cura intensă de Bundesliga, începută de cînd ni s-a luat nouă, celor fără de internet, o minoritate cu drept la existență, prima ligă engleză. Onest vorbind, nu sînt în mare pierdere, avînd în vedere și “avantajul” de a nu vedea cum se zbate Man United la vreo 8 puncte distanță de liderul Arsenal. Oricum, pe mine sîmbătă m-a interesat înainte de toate cum joacă Maxim la Stuttgart. Din minutul 2 a scos un penalty, în ultimul minut a ratat o ocazie babană - a jucat tot meciul și pot spune liniștit că nu e numai în mare formă, dar la ora actuală nici un fotbalist român, de afară și dinăuntru, nu atinge valorile lui în viteză, efort, concentrare. Și asta unde? În cel mai tare campionat european, nu la Tomsk și la Ginginbirli. Poate că încă nu-i cel care face diferența - superlativul nostru obsesiv -, însă e categoric diferit de toți ai noștri, ceea ce, dacă nu e foarte mult, nu e nici puțin. Un gînd pervers mă străbate: nu e incontestabil titular în națională fiindcă Pițurcă - în viziunile lui respectabile - știe că Maxim nu are cu cine să se înțeleagă în echipă.
După acest 1-1 dintre Stuttgart și Nurnberg, m-am desfătat cu un Schalke - Dortmund care mi-a confirmat că Schalke nu e un monstru de fotbal, în timp ce oamenii lui Klopp - la doar cîteva zile după un 2-1 la Arsenal - rămîn printre puținii care pot contesta superioritatea Bayernului. În snobismul nostru incurabil, disprețuim munca în fotbal, truda e mai degrabă semn de mediocritate, chin și plictis. Nemții ăștia - ori de unde ar veni, din cele patru zări… - muncesc din greu în orice meci, ajungînd la o frumusețe a trudei. Dacă mi se dă voie s-o spun ceva mai contrastant, fotbalul Bundesligii e de o seriozitate încîntătoare.
M-am verificat seara, la El Clasico, Barca - Real; n-a fost genial, să ne intre în cap, nu orice
