Sunt în vizită la un prieten și, printr-o ușă întredeschisă, îl văd pe fiul lui chinuindu-se să învețe ceva. Are în față un manual școlar, pe care îl cercetează încruntat, și mișcă ritmic un pix prin aer, repetând una și aceeași și frază ininteligibilă. Vrea, fără îndoială, să și-o bage în memorie, cu grimasa de dezgust pe care o are un pacient când medicul îl obligă să înghită un tub de cauciuc.

Mor de curiozitate. Ce învață, oare, acest tânăr? Un text de Heidegger tradus în japoneză? Un fragment din „Sakuntala“ lui Kalidasa, netradus din sanscrită? Intru în camera de tortură și mă uit peste umărul bietului elev. Studiază splendida poezie „Floare albastră“ de Eminescu. De fapt, nu poezia, care în mod sigur l-ar fi fermecat, ci comentariile asupra ei, dintr-un manual școlar. Le citesc și eu și înțeleg, în sfârșit, de ce are tânărul un aer chinuit. Autorul comentariilor face o distincție între contingență și transcendență, stabilește care sunt actanții în poezie, schițează o diegeză ascendent-descendentă, identifică un topos. Fraze pseudoștiințifice, rebarbative, care n-au nicio legătură cu diafanitatea și grația poeziei eminesciene.

Aceasta este, deci, originea răului! Aceasta este cauza pentru care tinerii nu mai citesc literatură! Ei învață silnic, fără niciun fel de pasiune, tot felul de considerații stupid-docte numai și numai de frica profesorilor sau pentru trecerea unor examene. Apoi, odată școala terminată, nu mai deschid în vecii-vecilor o carte de beletristică.

Situația la care s-a ajuns este surprinzătoare, reprezintă o întoarcere pe dos a firescului. Oamenii au inventat literatura ca să-și ofere o plăcere, nu ca să aibă de îndeplinit o obligație obositoare în plus. Chimia, matematica, fizica, botanica, geografia etc. le sunt necesare în viața practică, nu se pot dispensa de ele și trebuie neapărat să le asimileze. Culmea este că unii d