Boala şi sărăcia sunt cuvintele prin care poate fi descrisă, pe scurt, a doua parte din viaţă a poetului buzoian Ion Nicolescu, de la moartea căruia s-au aşternut deja mai bine de şase anotimpuri. A fost unul dintre textierii preferaţi de către marii folkişti ai ţării, versurile sale regăsindu-se în numeroase melodii din colecţia Cenaclului „Flacăra”.

Despre opera şi viaţa presărată cu neajunsuri a poetului buzoian Ion Nicolescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, s-a scris cu generozitate atât în publicaţii tipărite, cât şi online.

Din relatările celor care l-au cunoscut, aflăm că Nicolescu a fost un poet excentric, „ciudat”, căruia o boală apăsătoare i-a alterat destinul încă din anii tinereţii. Trăia dintr-un venit modic şi ajunsese, după 2001, să locuiască la fratele său din Buzău, după ce fusese evacuat din locuinţa pusă la dispoziţie în Bucureşti de Uniunea Scriitorilor din România.

Într-un necrolog publicat de un coleg scriitor, pe blogul personal, buzoianul Ion Nicolescu este descris fără menajamente ca fiind „un homeless, dormind pe unde apuca, mai ales în trenuri pe ruta Bucureşti-Buzău sau, vara, Bucureşti - Neptun, staţiune unde găsea adăpost la Casa Scriitorilor. A trăit în ultimii 20 de ani din ajutor social permanent acordat de USR şi din mila unor binevoitori pe care îi tapa de sume modice” (Horia Gârbea, scriitor).

Ion Nicolescu a fost „adoptat” cu bune şi cu rele în familia scriitorilor buzoieni, în ciuda aparenţelor care îi creionau mai degrabă un profil haios, poate şi din cauza vestimentaţiei din care nu lipseau niciodată pălăria şi ochelarii de soare.

„Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare… A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul