Devoalat postum de CNSAS în 2004 prin vocea vechiului adversar Adrian Păunescu, ajuns preşedinte al Comisiei de Cultură, Arte şi Mass-Media a Senatului României, dosarul de informator al lui Ştefan Aug. Doinaş a generat previzibile indignări la adresa unui – pînă atunci – respectat lider al „rezistenţei prin cultură“ şi al anticomunismului civic postdecembrist. „Faut-il brûler Doinaş?“ s-au întrebat, contrariaţi, unii est-eticieni care i-au elogiat, nu cu mulţi ani în urmă, Psalmii de bătrîneţe. Bunul-simţ elementar ne spune însă că orice „ardere“ trebuie respinsă, mai ales în cazul foştilor deţinuţi politici care au colaborat, iar supralicitările eroizante, ca şi stigmatizările inchizitoriale, se cuvin privite cu suspiciune. Revizuirile literare ale operelor produse în totalitarism sînt necesare, dar nu sînt credibile înaintea unor recontextualizări cît mai exacte şi complexe, fără parti-pris-uri teziste. Abia după ce evaluăm, sine ira et studio, eventualul impact al contextului politic, putem vedea ce şi cît supravieţuieşte dincolo de el. Cu atît mai mult cu cît raporturile dintre autonomia şi heteronomia literaturii nu au fost niciodată simple; cum n-au fost simple nici raporturile dintre identităţile secrete ale scriitorilor şi cele publice sau dintre regimuri şi opţiunile politice. Iar raporturile lui Doinaş cu Securitatea, ca şi ale altor cerchişti, au fost complicate şi fluctuante. E de înţeles de ce Virgil Nemoianu a ţinut să-şi relanseze, în 2005, monografia din 1995: pentru a bloca la mantinelă revizionismele obtuze aplicate unui prieten apropiat şi unui umanist de elită.

O biografie politică la interfaţa cu literatura

Unul dintre cei mai tineri critici afirmaţi la noi în ultimii ani, George Neagoe, (n. 1986), a debutat recent cu o carte pasionantă despre istoria relaţiilor lui Doinaş cu politicul şi Securitatea. Deşi provenită dintr-o