Citesc, plăcut emoționat, știrea colegei mele Roxana Dobre că azi noapte, la doi pași de Sângeru, la un lat de palmă de satul meu, s-a produs un cutremur. Nu mă știam zonă seismică și nici nu-mi bănuiam bătătura capabilă să devină epicentru de zgâlțâit pământul. Gata, am intrat în rândul lumii, nițică Japonie, un pic de Vrance și pe mejdinele satului meu. Hai, hai, nu te da mare, zice un cârcotaș, că miezul scuturării de 3,2 grade Richter e mai aproape de Ploiești decât de Sângeru tău! Lăsați-mi bucuria întreagă! Ca într-un roman al lui Zaharia Stancu în care tot mureau copii de tuberculoză și, în sărăcia și foametea de atunci, ăilalți țânci pândeau fericitul moment în care se făcea pomană. Darie, cred, nu e chemat la pomană de vecinul lui căruia îi murise fratele. Lasă, zice el, cu lacrimi în ochi, ăsta mic gălbejit, frate-meu, n-o mai duce mult, la primăvară moare și nu te chem nici eu. Ce-mi veni cu evocarea asta? Uite așa, ca-n legăturile indirecte ale dialecticii lui Hegel.
S-a cutremurat, deci, și în Prahova. Până acum importam cutremure din Vrancea. Dacă nu te sculai noaptea cu cutremurul în cap, te trezeai dimineața cu el la radioul din perete, trâmbițat cu repetiție. În copilăria mea nu se inventase televizorul. Cel puțin în satul meu, unde citeam la lampa cu gaz, iar știrile veneau din radioul cu galene și cu baterii înfipte în burta unei cutii de lemn. Uite, au trecut deceniile, iar eu rămâneam (rămâneam e un fel de a zice!) fără un cutremur pornit din subsolul meu. Și ce subsol are Prahova! Au cotrobăit prin el nemții, apoi rușii, juma de război s-a făcut cu petrol de aici, iar înainte de război era și o rafinărie româno-americană. Toți au umblat, cu și fără mănuși, făcând o ginecologie curioasă prin dedesubturile Prahovei până au stricat-o și au găurit-o de tot. Acum sug de dedesubt austriecii de la OMV ce-a mai rămas. Am și eu două sonde pe te