„Intrarea noastră în acţiune a fost deci cu totul justificată. Ea a fost totuşi pentru noi o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea uşoară şi ne-a întărit în obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu uşurinţă. Dacă n-ar fi fost holera, Campania noastră din 1913 ar fi fost o simplă plimbare, căci n-am avut prilejul să dăm o singură luptă. Holera ne-a secerat multă lume şi ne-a dovedit că serviciile noastre sanitare erau nule. Am rămas însă cu iluzia că avem o armată. Câteva lupte ne-ar fi dovedit că şi armata era în halul serviciului sanitar. Dar fiindcă această dovadă nu s-a făcut şi fiindcă uşurateci şi lăudăroşi cum suntem ne-am fălit peste orice măsură cu imaginare succese militare, am rămas după Campania din Bulgaria cu credinţa că avem o armată bine înzestrată, bine organizată şi condusă. Această încredere ne-a cam închis ochii şi cei trei ani disponibili până la intrarea noastră în Războiul Mondial nu am făcut ce trebuia pentru a ne pune la înălţimea circumstanţelor şi a celorlalte armate beligerante”. Aceasta este mărturia omului politic Constantin Argetoianu, cel care, în 1913, la 42 de ani, părăsea un călduţ post diplomatic pentru a se înrola în armata română care trecea Dunărea, intrând, astfel, în ceea ce istoria a consemnat a fi Al Doilea Război Balcanic. Un conflict atipic, considerat de mulţi contemporani în mărturiile lăsate ca fiind mai degrabă o „plimbare” a armatei române prin Bulgaria decât o campanie militară în adevăratul sens al cuvântului. Cea care, aşa cum o spune şi Argetoianu, a reuşit să ascundă tarele şi neputinţele unei armate care avea să redescopere peste numai trei ani grozăviile Marelui Război, o primă confruntare mondială sub semnul devastator impus de prefacerile aduse de revoluţia industrială. Argetoianu face şi un necruţător rechizitoriu clasei politice şi, implicit, regelui Carol I, care şi-ar fi asi