Pe principiul

„fac pe nebunu’, şi-mi mai trebe unu’”, sunt gata să mă arunc cu capul înainte ori de câte ori o sfecleşte vreun prieten. Mai ales dacă e vorba despre un prieten atât de vechi ca Ioan (noi îi zicem Jean) Popescu, nemuritorul care scrie la ziar de 1000 de ani. Numai eu îl cunosc de vreo 200! Cum să-l las să facă pe nebunul de unul singur?!

Aciuat pe ici, pe colo,

dar nu prin părţile esenţiale, Jean scrie acum pe www.stiriactuale.ro. Mă rog… Scrie şi el pe unde poate, dar de ce trebuie să facă pe nebunul? Cum adică, face pe nebunu’? Uite-aşa: “Nu lipsesc nici veteranii de război şi nostalgicii regimului sovietic, inclusiv macurţii şi etnicii ruşi”.

Bine,

veterani… înţeleg, nostalgici, da, clar, etnici ruşi… ce să mai vorbim, da’ ce-s ăia “macurţi”?! Din cele patru categorii care “nu lipsesc”, uite că absentează una: “macurţii”, cuvânt lipsă din vocabularul cititorului. Pur şi simplu, cititorul nu ştie ce sunt ăia “macurţi”, deci nu înţelege ce vrea ziaristul de la el cu “macurţii” lui. Asta înseamnă că ziaristul face pe nebunu’ cu cititorul. Adică, se grozăveşte în faţa lui: Ia să vedem, bă, cititorule, ştii tu ce e ăla “macurt”?!

Hazul e că

nici Jean nu prea ştie. O fi având el vreo bănuială cam ce înseamnă “macurt”, dar destul de vagă, dacă nici măcar nu-l scrie corect: “mancurt”. Deci, “macurt” e cam după ureche, cum ar veni, fiindcă e clar că Jean a auzit cuvântul în R. Moldova, pe unde se tot preumblă, de la o vreme, ba cu una, ba cu alta, treburi gazetăreşti, cântând măreţele realizări prahovene de la Cimişlia şi împrejurimi.

Deci, Jean

face pe nebunu’. Normal că-i mai trebe unu’! Nebunul de serviciu! Ca să fac de la bun început pe nebunu’ tobă de carte, vă voi spune că “mancurt” este un cuvânt extrem de rar, în sensul că este folosit cam o dată la câţiva ani. În presă (am şi exemple, da’ nu sunt chi