Rămas orfan de ambii părinţi în primii ani ai vieţii, Ioniţă Scipione Bădescu este exemplul clasic al scriitorului lipsit de mijloace materiale, care şi-a găsit, uneori, inspiraţia, tocmai în traiul sărăcăcios.

"Ioniţă Scipione Bădescu nu a avut decât sufletul". Este descrierea succintă făcută de un coleg de breaslă, e-adevărat, din altă generaţie: Florin Horvath. Sufletul său a fost unul mare, care l-a îndemnat ca atunci când bunului său prieten Mihai Eminescu i-a fost greu, în anii de boală, să-i rămână alături până la sfârşit.

Ioniţă Scipione Bădescu s-a născut în 15 mai 1847 la Răstolţ, în Sălaj. Potrivit unui articol postat pe site-ul Bibliotecii Judeţene şi preluat din ziarul „Drum nou”, aprilie 1957, el a rămas orfan de timpuriu, lucru ce i-a marcat, probabil, întregul său parcurs în viaţă. Şcoala primară o face în satul natal, iar studiile secundare la liceul din Beiuş şi Oradea. "Începuturile sale literare datează din vremea când era elev al Şcolii Orădene. Activează cu însufleţire in cadrul „Societăţii de lectură din Oradea”, distingându-se ca traducător şi autor de poezii originale. În mai 1866, poezia „Adio către Ardeal” publicată în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, asigură debutul lui Bădescu". se precizează în articolul din 1957.

În timpul studiilor, Bădescu il cunoaşte personal pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o prietenie strânsă pană la sfârşitul vieţii marelui poet. "În 1869, Bădescu se stabileşte in Bucureşti, unde continuă să studieze literele şi filozofia. Aici colaborează la „Romanul”, „Foaia societăţii pentru literatura romană”, „Trompeta Carpaţilor”, „Timpul”. Lipsit de mijloace materiale, Bădescu intră redactor la ziarul „Timpul”, unde lucrează alături de Eminescu şi Caragiale. Bădescu părăseşte Bucureştiul şi se intoarce în Transilvania ca trimis al Societăţii Culturale „Orientul”, pentru a culege „po