Războiul oferă, prin excelenţă, imaginea unei lumi descătuşate, desacralizate şi îngroaşă tuşele reprezentărilor identitare. Produse în interiorul unei lumi confruntate pe timp de pace cu fantasmele proiectelor teritoriale maximale suprapuse peste realităţi etnice neomogene, conflictele din Balcani din anii 1912-1913 nu puteau decât să amplifice starea de asediu, resimţită în zonă de câteva decenii (dacă nu şi mai mult). Atrocităţile comise atunci, cunoscute de guvernele statelor, în parte responsabile pentru ele, şi constatate şi de Comisia Carnegie, nu pot fi puse doar pe seama presiunii psihologice generate de starea excepţională, ci şi pe descătuşarea frustrărilor şi tensiunilor acumulate în timp. Construcţiile teoretice ale naţiunii etnocentrice, valorizând excesiv discreditarea, culpabilizarea şi stigmatizarea „celuilalt”, discursurile naţionaliste ale elitei politice şi culturale au generat nu doar războiul, ci şi abuzurile şi crimele, de nejustificat altfel, asupra populaţiei civile. Aflaţi în regiuni disputate, aromânii au experimentat şi ei ororile conflictelor, care l-au determinat pe corespondentul ziarului „Adevărul” să scrie că: „nu mai e de trăit în Macedonia. De la începutul războiului şi până astăzi aici este un mormânt fără fund”[1].Persecuţiile îndreptate împotriva aromânilor au fost cunoscute şi de oficialităţile de la Bucureşti. Încă din noiembrie 1912, 44 de aromâni, semnatari ai unui memoriu trimis premierului Titu Maiorescu, arătau că antarţii greci au devastat şi incendiat 250 de case, locuitorii fiind nevoiţi să se refugieze[2]. La rândul lui, ministrul român la Constantinopol, D.C. Ionescu îi raporta lui Maiorescu, la 8 ianuarie 1913, că din cauza războiului multe familii s-au refugiat, iar casele au fost prădate de başbuzici şi cete de „revoluţionari creştini”[3]. La Vlaho Clisura, başbuzicii şi grecii au ars cărţile româneşti şi au distru