Forţa de coagulare a urii, prin scuipatul celor mulţi în faţa singurătăţii scârbei elitiste, este la fel de tolerabilă precum ungerea geniilor de către alte genii în România, românilor patibulari ai dlui. Patapievici. Un dialog recent, ratat, între fizicianul specializat în critica de morfină şi inginerul refugiat în hiperbolă, în lipsa vreunei note de fundamentare, este doar un banal exemplu al faptului că spiritul critic este indispensabil în democraţie şi foarte periculos în orice alt regim. La fel şi scuipatul. Faptul că pe obrazul unui `intelectual public` curge un scuipat cleios este considerat indirect un mod de revanşă pentru zeci de editorialişti, jurnalişti faţă de scrierile lui Patapievici, nu mă miră.

„Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar” - Politice. Conferenţiind la Cluj-Napoca, complex şi fundamentat despre Dumnezeu, rugăciune, fraţii Pascal, ICR, Andrei Marga şi orice altceva, nu şi-a ascuns intenţia de a-l pune la colţ pe unul dintre adevărat, puţinii jurnalişti influenţi ai epocii sale, Cristian Tudor Popescu, binenţeles după retragere sa ca intelectual, din publicul care oricum nu contează. Recunosc că nu am fost un elev silitor la cursurile de bun simţ pe care viaţa ori profesorii mi le-ar fi predat şi am hotărât să opinez şi eu despre Patapievici, dacă mai toată România a făcut-o cu piatră şi salivă. Pe Patapievici l-am citit mereu ca pe un geniu mânat de un narcisism feroce într-o aroganţă obeză faţă de români şi traiul lor. Greşeam, eram prost... târziu i-am înţeles singurătatea. Horia Roman Patapievici trăieşte inexorabil două singurătăţi: a fi singur în România şi a simţi singurătatea României. Când te simţi aruncat şi abandonat în ţara ta, indiferent în a te adapta ei, consumat intelectual în tine însuţi, individualizat de propriile tale exaltări, implacabil la aspectele exterioare ale mediului în ca