2/15 iunie 1913. La două săptămâni după semnarea Tratatului de la Londra, prin care se pune capăt, oficial, ostilităţilor dintre aliaţii balcanici şi Imperiul Otoman, un nou cabinet vine la putere la Sofia. Această schimbare de guvern este percepută în cercurile diplomatice ca fiind mai degrabă expresia unei stări de încordare decât a unei destinderi. În joc se află supravieţuirea Ligii Balcanice şi, mai ales, soarta fostelor ţinuturi otomane. Împărţirea între aliaţi a teritoriului pierdut de Imperiul Otoman se dovedeşte a fi o sarcină imposibilă. Spre deosebire de predecesorul său, Ivan Gheşov, noul premier, Stoian Danev, adoptă un ton mai dur. Situaţia este încordată. Grecia şi Serbia încheie o alianţă militară secretă îndreptată împotriva pretenţiilor bulgăreşti în fosta Macedonie otomană, în timp ce, prin canale diplomatice, se fac presiuni asupra Sofiei şi Belgradului de a accepta arbitrajul ţarului Nicolae al II-lea (conform prevederilor tratatului sârbo-bulgar din 1912). În 3-4-5 zile, notează în jurnalul său, pe 8/21 iunie 1913, ministrul bulgar al justiţiei, Petăr Abraşev, „trebuie să urmeze fie demobilizare, fie război”. Numai că, pentru a începe un război, trebuie să ai spatele asigurat, iar dinspre România flancul ne este cu siguranţă descoperit[1]. Desemnarea neseriosului de Danev, aşa cum îl cataloghează Carol I[2], provoacă consternare la Bucureşti. Nu au trecut decât câteva luni de la interminabilele negocieri purtate cu Sofia pentru rectificarea graniţei dobrogene. Intransigenţa lui Stoian Danev, cel care a purtat aceste negocieri în numele părţii bulgare, este binecunoscută oficialilor de la Bucureşti. În presa locală, noul premier de la Sofia este subiect de ironii, fiind considerat modelul bulgarului îndărătnic şi al ţăranului lipsit de educaţie şi maniere. La auzul acestei veşti, miniştrii Titu Maiorescu şi Take Ionescu declară că, din propria