Pornind de la un scenariu de Ioan Antoci, lucrat şi prelucrat de-a lungul mai multor ani, regizorul Tudor Cristian Jurgiu debutează cu dreptul în lungmetraj, după o serie de trei scurtmetraje notabile (Nunta lui Oli, Ela şi În acvariu).

Pe bună dreptate considerat debutul românesc al anului, Cîinele japonez se bazează mult pe Victor Rebengiuc, cel care interpretează personajul principal, iar aceasta reprezintă, din start, un mare avantaj: exceptînd-o pe Luminiţa Gheorghiu, e destul de greu de găsit un alt actor român care să poată duce în spate, singur şi sigur, un film întreg. Nu intenţionez să minimalizez contribuţia celorlalţi actori, şi ei fără stridenţe, dar structura dramaturgică se sprijină decisiv pe protagonist, care apare în aproape toate secvenţele, şi pe relaţiile dintre el şi celelalte personaje. Există şi cadre, uneori construite pe mai multe planuri, care ar funcţiona şi într-un documentar despre o comunitate rurală care a trecut recent printr-o calamitate naturală (unul dintre acestea chiar deschide filmul), căci, spre deosebire de Roxanne, un alt debut recent, Cîinele japonez nu ne lasă nici o clipă impresia că lumea care nu apare pe ecran, pentru că nu e direct legată de protagonist, ar fi lipsită de importanţă.

Însă, din punct de vedere narativ (chiar dacă regizorul şi directorul de imagine Andrei Butică nu se folosesc de prim-planuri sugestive, cum ar fi procedat mulţi cineaşti dacă l-ar fi avut în faţa camerei pe Victor Rebengiuc), filmul avansează datorită personajului său principal. Costache Moldu este un cap de familie rămas fără familie: unicul său fiu, Ticu, a plecat de mult în Japonia, unde s-a însurat şi are un copil, iar nevasta i-a murit de curînd (dacă moartea ei are vreo legătură cu inundaţiile care le-au distrus casa, asta nu ştim). Aflînd trista veste (cu întîrziere şi nu de la tatăl său), Ticu decide să