Refugii estivale (11)
Vasile Roaită, pseudo-martirul. Aşadar, în manualele noastre de „Istoria patriei”, istoriografii comunişti ai liderului (un ex-lucrător la acele ateliere ale C.F.R.) Gheorghe Gheorghiu-Dej relatau cu lux de amănunte povestea conform căreia tânărul ceferist-martir Vasile Roaită, în acea „fierbinte” zi de 16 februarie a anului 1933, pornise o sirenă, chemându-şi în acest fel colegii de muncă de la atelierele bucureştene „Griviţa” la grevă generală, anunţându-i totodată că vor fi atacaţi de forţele de ordine. Colegii săi erau muncitorii în rândurile cărora comuniştii desfăşuraseră până atunci o deşănţată propagandă, Gheorghiu-Dej fiind unul dintre cei mai zeloşi „militanţi pentru drepturile muncitorilor”, activitate pentru care şi avea să fie ulterior întemniţat. Organizaţi de sindicate, muncitorii aleseseră această formă de protest pe fondul marii crize economice a anului 1933, care a avut ca efecte, printre altele, masive reduceri salariale (celebrele „curbe de sacrificu”) şi amputări de alte drepturi, ceferiştii de la „Griviţa” fiind printre cei mai afectaţi. Drept pentru care aceştia încetaseră lucrul, „ocupând” atelierele şi curtea uzinelor. După eşuarea tratativelor dintre Ministerul Comunicaţiilor şi grevişti, jandarmii şi poliţia au luat cu asalt atelierele, au deschis focul asupra greviştilor, în acest fel, punând capăt acţiunii lor. Printre cei şapte oameni împuşcaţi mortal atunci, s-a aflat şi Vasile Roaită, ucenic cazangiu, un tânăr „revoluţionar” în vârstă de 19 ani. Numele său a devenit public cu mare pompă abia în anul 1948, la câteva luni de la preluarea puterii de către regimul comunist, după „abolirea monarhiei” şi abdicarea forţată a Regelui Mihai I-ul, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea armelor reprezentanţilor marii „armate roşii eliberatoare” a puterii „prietene” de la răsărit, care, după încheierea celui de-Al Do
