Prin Tratatul de la Trianon, României i s-a făcut dreptate, prin retrocedarea unui teritoriu străvechi, leagăn al strămoşilor noştri daci, care a aparţinut acestora din vremuri imemorabile.

Extremiştii maghiari nu pot uita „Trianonul", acea zi de 4 iulie 1920, care a însemnat „certificatul de deces al Imperiului Austro-Ungar" şi a artificialei „Ungarii Mari" - un conglomerat de teritorii populat de naţiuni diferite, în care ungurii erau minoritari. Mai ştim că ultraextremiştii unguri susţin o cauză de mult pierdută, aceea a reînvierii acelei „Ungarii Mari", prevalându-se de un aşa-zis „drept istoric" - de fapt un fals istoric - asupra Transilvaniei şi a altor teritorii din Slovacia, Serbia, Slovenia, Cehia şi Croaţia. Dar ştiu şi ungurii că la baza deciziei de la Trianon a stat principiul „naţionalităţii", adică al ponderii fiecărei etnii în teritoriile respective. „Justiţia" de la Trianon este considerată de unguri o „injustiţie", pentru că li s-a ciuntit dintr-un teritoriu care, oricum, nu era al lor. Extremiştii unguri ignoră faptul că, dacă s-ar fi respectat cu rigoare principiul „etnicităţii" invocat chiar de către guvernul ungar cu ocazia Tratatului încheiat între România şi Puterile Aliate în 1916 (principiu decretat de preşedintele SUA, Willson şi acceptat de delegaţia maghiară), Ungariei nu i s-ar fi cuvenit ceea ce a primit la Trianon, frontiera stabilită atunci fiind situată mai la Est de adevărata „frontieră a etnicităţii" lăsând Ungariei enclave cu mase compact româneşti, astfel că, dacă în 1920 „s-a comis o nedreptate", nu ungurii trebuie să se plângă de ea, ci românii. Pentru a nu produce tulburări, România a acceptat situaţia creată prin Tratatul de la Trianon, care, de fapt, reducea Ungaria în limitele etnografice fireşti. Din păcate, după Trianon ungurii au defăşurat o acţiune revizionistă extrem de violentă, sloganul lor fiind: „Reaminteşte şi