Anul 1913 a însemnat folosirea paşnicei biciclete pentru scopuri militare – companiile de ciclişti au fost însărcinate cu transmiterea ordinelor între corpurile de armată. Aviaţia era considerată pe atunci drept o disciplină sportivă – astfel că o mare parte dintre fiii de boieri ce îşi permiteau un avion pentru „sport” s-au pus la dispoziţia armatei, efectuând raiduri de recunoaştere şi aruncând manifeste deasupra Sofiei. Dar acestea au fost mai degrabă excepţii într-o campanie în care limitele, prejudecăţile şi slaba răspândire a culturii fizice din Vechiul Regat au fost dezvăluite brutal de realităţile cotidiene. Scriindu-şi amintirile despre Primul Război Mondial, generalul N. Tătăranu caracteriza campania de la sud de Dunăre, din vara anului 1913, drept „o manevră mai grea”. D.C. Chiţoiu, un învăţător de ţară dintr-un sat apropiat de Bucureşti, vorbea despre „un război fără de război” dintr-o „vară pierdută” pentru agricultori. Într-adevăr, în 1913, armata română a luptat puţin – dar a mărşăluit mult, în condiţii grele şi nepregătită din punct de vedere fizic. Epidemia de holeră declanşată către finalul campaniei a adăugat noi probleme la cele deja existente, evidente încă dinainte de trecerea Dunării. Istoria pregătirii fizice a armatei române – istoria unei absenţe Campania din 1913 a generat o bogată literatură memorialistică. Politicieni liberali şi conservatori, militari de carieră, învăţători de ţară, medici sau avocaţi rezervişti, preoţi detaşaţi pe lângă armata de operaţii şi-au aşternut pe hârtie impresiile despre concentrare, marşul către Bulgaria, relaţiile cu populaţia de acolo şi întoarcerea acasă. Comun acestor memorii cu autori cu origini şi poziţii sociale diferite este elogiul la adresa mobilizării armatei şi trecerii Dunării. Din toate aceste scrieri transpar însă şi problemele cotidiene cu care s-au confruntat ostaşii români atunci: echipame