Nu este prima oară când remarc cum noi, românii, indiferent că e vorba de politicieni, de oameni de afaceri sau de cetăţeni de rând, ne supunem maximei filozofului spaniol Santayana, uitându-ne cu uşurinţă trecutul şi, ca urmare, fiind condamnaţi ca acesta să se repete. Să nu-i uităm nici pe binevoitorii care, dacă mai sunt unii dintre noi care nu vor să uite, ne ajută şi încearcă să ne şteargă memoria şi, dacă se poate, identitatea. Dar nu este singura cugetare memorabilă peste care trecem cu o uşurinţă condamnabilă şi din al cărei tâlc nu tragem niciun fel de învăţăminte.

“Nu există nenorocire mai mare decât pierderea Patriei”, spunea Euripide. Nu ştiu pentru cine cuvântul Patrie mai reprezintă ceva, iar patriotismul pare să fi devenit o ameninţare, o sperietoare sau, în cel mai bun caz, o explicaţie desuetă a sentimentului naţional. Nenorocirea despre care vorbea poetul grec ne însoţeşte de mult timp, dar s-a acutizat odată cu acceptul nostru inconştient de a deveni o colonie europeană; o tranziţie care a ajuns pământ fertil pentru nihilişti de calibru mare sau mic, pentru epigoni aflaţi în vârful lanţului trofic, de unde sunt gata să batjocorească tot ce e vrednic de respect în istoria noastră. Cu elocvenţa recunoscută, istoricul Dinu C. Giurăscu scria că are sentimentul că este în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre.

Mai devreme sau mai târziu, va birui cine este mai cinstit şi mai tare în credinţa sa. Octavian Goga, marele nostru poet şi om politic ardelean, se gândea probabil la generaţiile ce vor veni, încercând să inducă o stare de bine şi transmiţând o infuzie de speranţă pentru viitor. Problema este că nu i-a ieşit, dacă facem referire la vremurile actuale, când cei care biruiesc continuu sunt cei interesaţi să investească doar în propria parvenire. Tot felul de mediocri anoşti, nişte catastrofe fără nicio legătură cu cinstea, dar