Între centrele artistice importante ale „secolului de aur” olandez, fiecare cu propria specificitate tehnică sau tematică, Utrecht poate fi cu îndreptăţire considerat cel mai interesant. Existau şi aici, precum la Amsterdam, Leiden sau Delft, corporaţii înfloritoare, o universitate cu solidă reputaţie (fondată în 1636), precum şi un intens sentiment de mândrie civică. Particularitatea distinctivă a acestui oraş deriva însă din toleranţa confesională deschis asumată şi de care, mai mult decât alte culte protestante (luteran, menonit sau remonstrant), beneficia din plin confesiunea catolică. Ca nicăieri pe teritoriul Provinciilor olandeze, „bisericile ascunse” (schuilkerken) nu erau doar bine ştiute, ci şi împodobite cu altare. Astfel, din 1580, când este oficial interzis, şi până la debutul declinului economic în anii 1650, catolicismul devine, atât prin relaţiile contractuale, cât şi prin devoţiunea privată, axa centrală a trei generaţii de pictori, ale căror lucrări reflectă cu fidelitate succesiunea unor etape stilistice din arta italiană contemporană: manierismul (mai ales în scene mitologice), caravaggismul (cu precădere în scene de tavernă), respectiv clasicismul roman (în peisaje arcadiene)[1]. Lucrări cu aer meridional De-a lungul celor şapte decenii, coincidente cu intervalul propriei activităţi, Abraham Bloemaert (1566-1651) joacă un rol esenţial în configurarea şi orientarea „şcolii de la Utrecht”. Extrem de prolific, el acoperă – în cele aproximativ 230 de tablouri, peste 2000 de desene şi 625 de stampe – toate cele trei stadii italienizante, combinându-le în mod subtil cu varii latenţe ale manierismului internaţional de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Astfel, în constituirea propriului limbaj artistic, o pondere majoră îl are contactul cu centre artistice ca Paris, Fontainbleau, Amsterdam sau Haarlem, respectiv cu artişti precum Bartholomeus Spranger