Privita din afara, Romania nu este cu nimic altfel decat toate celelalte state din jurul ei. O tara mai degraba saraca, inca asteptand sa se dezvolte, cu o coruptie pe alocuri sufocanta, dar cu suficient potential pentru un viitor mai bun.
Doar din interior, tara pare romanilor o exceptie de la orice regula, o minune sau un blestem al Europei, iar in cazuri extreme, un axis mundi - motiv pentru care nu putini sunt convinsi ca civilizatia moderna a inceput in acest spatiu si tot aici se va sfarsi.
Dar dincolo de manifestarile disperate ale celor fara de speranta, suparatii moderati inteleg si accepta viata mai grea aici in comparatie cu alte locuri din lume si continua, alegand fie si fara voie sa ramana, sa spere si sa viseze.
Exista si pentru ei momente cand totul se prabuseste in jur si nici autismul civic total nu-i mai ajuta. Crapatura este insa astupata rapid si viata continua asa cum o stim. In cel mai rau caz, autismul civic devine o solutie utila pentru cei care nu au timp sau energie sa iasa in strada.
Intre cele doua solutii extreme, una de fuga, alta de lupta, se afla nationalismul, un pericol mai mare decat ambele la un loc, dar cu ajutorul caruia au fost construite toate marile puteri si din care multe inca isi mai trag si astazi ratiunea de a fi.
Si totusi, dincolo si de nationalism, care poate ramane sau nu un instrument care sa ajute in viitor, mai exista cred si o alta cale, una pe care romanii se spune ca ar fi pasit mereu cu gratie si multa determinare - pragmatismul.
Astazi, cand politica pare a fi mai paralela ca oricand cu viata de zi cu zi a cetatenilor si economia da semne ca aproape nu mai exista, cand principalii reprezentanti ai centrilor de putere se acuza reciproc si fara incetare ca au blocat si distrus tara, cand Romania pare sa devina campul de bataie al serviciilo
