Europa se pregătește să marcheze în 2014 prin manifestări speciale împlinirea a o sută de ani de la declanșarea „Războiului cel Mare”, războiul care ar fi trebuit, amarnică iluzie, să pună capăt tuturor războaielor. Puţini mai reamintesc, însă, că Marele Război început în 1914, terminat, după unii, în 1918, după alţii, în 1945, în timp ce o a treia opinie înaintează ca dată de încheiere a conflictului anul 1989, a avut un preambul în 1912-1913: Primul și Al Doilea Război Balcanic. Lumea a aflat cu surprindere atunci cât de periculos este butoiul cu pulbere din Balcani și cât de violente pot fi conflictele dintre naţiunile mici. Balcanismul s-a întipărit ca un termen peiorativ și așa a rămas până în ziua de azi. Cât despre durata acestor războaie, aici lucrurile sunt încă și mai complicate decât în cazul Primului Război Mondial, din moment ce ele au reizbucnit cu ferocitate după 1989. Poate nu mai vrea nimeni să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat în Balcani acum 100 de ani. Războiul care va cuprinde omenirea numai la un an distanţă, început ca urmare a unui asasinat executat tot în Balcani, la Sarajevo, a acoperit, prin desfășurarea și ororile sale, uvertura din această peninsulă puţin înţeleasă a Europei. Dar câte s-ar fi putut învăţa din această istorie tragică de la periferia continentului! S-a văzut, aici, ce se întâmplă când naţiunea își pierde raţiunea. Când ţări abia ajunse independente încep să gândească expansionist, când opinia publică hrănită cu iluzii cere, în entuziasmul general, război. Când, la sud de Dunăre, aliaţii balcanici care câștigaseră în 1912 războiul cu otomanii se pregăteau să se ia la bătaie pentru împărţirea teritoriilor, fiecare gândindu-se la ţara lui urmată de calificativul „Mare”, Bucureștiul nu a scăpat de o asemenea molimă. Era necesar ca România să arate că este lider în zonă, că este puternică și că are de rezolvat o problemă te