Săptămîna trecută am fost la Iaşi unde am stat cinci zile şi şase nopţi. Ştiam puţin oraşul dinainte, dar dacă tot am avut atîta timp, cît a ţinut festivalul de literatură, ca să-l străbat, mi-am pus picioarele la treabă. Cum mai trecusem prin centru, am luat-o prin cartiere. Mai pe jos, mai cu tramvaiul, ca să-mi fac o idee despre adevărata culoare locală a oraşului. Dacă te depărtezi de centru, te simţi ca în cartierele Bucureştiului, cu blocuri de patru etaje pe o parte a străzii şi cu case bătrîne, pe cealaltă. Aici se cunoaşte însă că nebunia lui Ceauşescu, de a uniformiza oraşele ţării, n-a funcţionat decît parţial şi aproape neesenţial. Bisericile n-au fost dărîmate şi nici mutate de la locul lor, iar imobilele burgheziei şi ale aristocraţiei oraşului au supravieţuit ca şi cum ar fi fost exponatele unui muzeu la scara unu pe unu de care nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit să se atingă.

Pe unde te întorci în centrul Iaşului te întîlneşti cu istoria. Şi chiar cînd ajungi în cartierele mărginaşe mai simţi o adiere a lumii dinainte care s-a încăpăţînat să rămână în picioare, mai cu o străduţă, mai cu o casă, ca şi cum oraşul vechi ar fi făcut disidenţă faţă de indicaţiile modernizării ceauşiste. Cum de s-a întîmplat asta? Simplu – pînă şi edilii comunişti ai oraşului, cît erau ei de slugoşi cu Ceauşescu, nu şi-au permis să bage prea tare buldozerul în istoria Iaşului. Au mai stricat o piaţă, ca în centru, unde au plantat lîngă hotelul Traian parul de 13 etaje al hotelului Unirea, au mai plombat centrul cu cîte un dinte îmbrăcat în viplă, dar, una peste alta, acest oraş amestecat, cu palate şi biserici şi cu imobile burgheze şi-a păstrat vechile sale rosturi.

Cînd mă fîţîiam prin centru, pe strada de care n-a îndrăznit nimeni să se atingă, la capătul căreia te aşteaptă, impresionant şi de-a dreptul ultimativ, Palatul Culturii, am vă