Viorica Susanu, cvadrupla campioană olimpică la canotaj, a împlinit în această săptămână 38 de ani. Celebra sportivă a vorbit pentru Libertatea despre disciplina care a consacrat-o, dar şi despre viaţa personală. Libertatea: Viorica, ce dorinţă ţi-ai pus marţi, de ziua ta?

Viorica Susanu: Ce mi-aş mai fi putut dori, când îi spun fetei mele că o iubesc, iar ea îmi răspunde că mă iubeşte şi mai mult? Irina este cel mai frumos cadou pe care mi l-a dat viaţa. Se spune că Irina nu prea îţi seamănă, în sensul că e foarte liniştită. Adevărat?

Deocamdată, e foarte cuminte şi sper să rămână aşa. Într-adevăr, eu am fost dracu’ gol în copilărie. Alergam de dimineaţa până seara. Aruncam în oameni cu ceapă şi cartofi, de la balconul apartamentului, aduceam câini în casă, îi spălam şi foloseam parfumul mamei pentru a le da un miros frumos, preparam clătite sau gogoşi şi apoi aruncam tacâmurile, pentru că nu curgea apă rece şi nu voiam ca părinţii să-şi dea seama ce făcusem. Îţi mai doreşti copii?

Da. Când voi întâlni persoana potrivită, care să mă iubească pentru ceea ce sunt în viaţa de zi cu zi şi care să mă înţeleagă, voi mai face un copil. Îmi doresc ca Irina să aibă o soră sau un frate, aşa cum am şi eu. Vorbind despre sport acum, cum ai ajuns să faci canotaj?

Păi, după un periplu prin atletism, volei, handbal şi baschet, m-am trezit că antrenorul Nicolae Gioga mă vrea la canotaj. Eram înaltă şi vânjoasă, iar dânsul a simţit din prima clipă că pot face performanţă în acest sport. Aşa am ajuns la 16 ani, la Cernica, baza Clubului Sportiv Steaua Bucureşti. A fost o schimbare rapidă în viaţa ta. Cum a fost perioada de acomodare?

Hmm! Aproape jumătate de an, eu plecam acasă în fiecare zi. Nici nu îmi despachetam bagajele. Dar nu pentru că nu îmi plăcea canotajul sau antrenorul, ci pentru cămi era dor de părinţi şi de prieteni. Deodată, m-am văzut singură,