- Social - nr. 215 / 2 Noiembrie, 2013 ...Era spre sfarsitul anilor ’50, inca nu mersesem la scoala, dar citeam binisor literele de tipar. Cam aici ma opream cu cititul cartilor de povesti! De rest se ocupa mai ales tata, care-mi citea cu multa rabdare cate o poveste, care-mi placea mie, ori de cate ori i-o ceream. Prin 1957 sau 1958, am primit un bonus de povesti, de la un bun, drag si statornic prieten de-al casei, azi, octogenar! ...In seri calduroase de vara, cand eu si copiii din vecini eram prinsi in jocuri, in curtea casei, se auzea glasul mamei: hai, ca e fara zece, incepe povestea! Cand eram chemat in casa, de la joaca, sau la masa, nu prea executam eu ordinul intocmai si la timp. Era nevoie de ultimatum-ul mamei: daca nu vii in 5 minute in casa, coboara la tine tata, cu nuiaua! Cateodata uitam, cateodata, nu... In general, eram un copil ascultator (ca toti copiii!), dar cand era vorba de poveste, chiar deveneam... ascultator! Urcam in casa pentru povestea pe care mi-o spunea prietenul meu, radio-ul! Mi-era drag sa ascult povestea, dar si genericele de inceput si de sfarsit, cu acea voce suava de fetita (am aflat mult mai tarziu ca vocea era a actritei Silvia Chicos), care incadra povestea: "buna seara, copii!”, "noapte buna copii!” Ei, bine, da, prietenul meu octogenar este Radio-Societatea Romana de Radio, pe numele lui de azi! Un prieten bun, de cursa lunga, care mi-a insotit copilaria, adolescenta, tineretea si, iata acum, si primavara...varstei a treia! Chiar si dupa aparitia televiziunii la noi (31 decembrie 1956), radioul a ramas pentru mine acelasi bun prieten care ma facea sa-l ascult, si de la care am avut multe de auzit si chiar de invatat. Sunt mandru ca "batranul” Radio face parte din cei 7 ani de-acasa ai mei si ca a ramas tanar si iubit si azi, in ciuda concurentei televiziunilor, internet-ului. A fost, este si speram sa ramana un vector nati