Într-o sală ascunsă din Bucureşti, 20 de manageri de top se întâlnesc seara, primesc ordine din partea unui boxer profesionist, îşi trag mănuşi şi urcă în ring. Unul împotriva celuilalt.

Firul corzii de sărit loveşte podeaua pentru ultima oară. Contactul se răspândeşte, sub forma ecoului, din perete în perete în sala aproape goală. Cei doi gâfâie. Transpiraţia le-a răvăşit părul, dezvăluind porţiunile unde gelul cosmetic fusese aplicat, după duşul de dimineaţă, în încercarea de a masca smocurile rebele. Business style!

Stau, preţ de un minut, privind în jos sau pe pereţi, profund marcaţi de efortul presupus de etapa de încălzire. „Hai, mănuşile şi la treabă! Pe ring!“, li se strigă. Cei doi încep pregătirile, tacticoşi. Durează vreo două minute până ce elementele de protecţie le acoperă mâinile. Urcă în ring pe rând, fiecare aruncându-i câte o privire scurtă adversarului, de sub căştile de protecţie a căror margine le acoperă sprâncenele. Primesc câteva indicaţii: fă aia, fă aialaltă, nu face aia, încearcă să eviţi să stai aşa, mişcă aşa.

Cele două perechi de mănuşi se lovesc şi începe alergarea pe ring. Fiecare se acoperă, se apleacă, îşi delimitează teritoriul, într-un fel de variantă modernă a lui „Pe aici nu se trece!“. Pare o cursă în gol, a doi oameni care se evită şi se urmăresc în acelaşi timp, un paradox de neînţeles pentru privitor. De sub măşti se aud oamenii gâfâind, adidaşii zgârie podeaua, iar din afara ringului, o pereche de ochi îi urmăreşte atent. „Hai, atacă, atacă!“, se strigă.

Paradoxul unor şefi

Unul dintre ei are prima tentativă. Celălalt parează, aplecându-se în dreapta şi arcuindu-se imediat. Primul, „atacatorul“, se roteşte, regrupându-se. Îşi ia din nou „victima“ în vizor. Are o nouă tentativă, dar adversarul se deplasează mai rapid şi se fereşte doar din jocul picioarelor.

Îşi ridică uşor braţele, de la n