Comerţ liber, cu acces la credit doar pentru proiecte de dezvoltare în interiorul pieţei locale: aceasta pare să fie structura noului capitalism.

Actuala criză economică este una globală, după cum ştim prea bine. Şi totuşi, ea nu are o soluţie globală. Dimpotrivă, fiecare naţiune îşi caută propriile soluţii. Prin urmare, criza globală este interpretată, în termeni practici, mai degrabă ca o sumă de crize locale. Faptul este surprinzător şi plin de consecinţe.

Ce înseamnă să cauţi – şi eventual să găseşti – soluţii locale la o criză globală? Înseamnă, în primul rând, să încerci să izolezi economia locală de cea globală. Lucrurile trebuie bine lămurite, pentru că izolarea la care mă refer nu pare să presupună autarhia economică. Dacă strategia universal urmărită în această perioadă a fost de tipul „soluţii locale la o criză globală”, avem de-a face mai degrabă cu o tentativă de deglobalizare.

Într-o economie globală, locus-ul unui întreprinzător, oricare ar fi acesta, e întreaga planetă. Faptul că întreprinzătorul respectiv este localizat la un moment dat într-o anumită ţară e perfect întâmplător: relocalizarea a devenit un fenomen curent în ultimii 20-30 de ani. În aceste condiţii, întreprinzătorul nu are propriu-zis o identitate; nu mai putem spune despre Nokia, de pildă, că este o companie finlandeză în acelaşi sens în care am fi putut face această afirmaţie acum 50 de ani.

Într-o astfel de ordine, naţiunile concurează între ele pentru a atrage pe teritoriul lor companii care prin însăşi natura lor au devenit non-locale. Această vulnerabilitate a statelor – şi mai ales a pieţelor naţionale – în raport cu corporaţiile multinaţionale a fost considerată, până la criză, inevitabilă. Multinaţionalele au fost agenţii globalizării în beneficiu propriu, iar modelul social propus şi susţinut de acestea – comportamentul orientat către satisfacerea cât