Maestrul Gheorghe Zamfir (72 de ani) vorbeşte despre momentele de cotitură din viaţa şi din extinsa sa carieră: apropierea de muzică şi de Dumnezeu. Şi despre cum a cucerit lumea de câteva ori.

Dacă nu-l cunoşti pe maestrul Gheorghe Zamfir – să presupunem că acest lucru e permis – şi-l auzi povestind, ai putea să crezi că muzicianul e stăpânit iremediabil de un obsedant delir de grandoare, cu puseuri episodice accentuate. Caz clinic. Ba chiar mai auzi pe la unul şi pe la altul c-a luat-o razna Zamfir, că-i ori nebun, ori prea megaloman. Că se crede Adam, cu toate coastele la locul lor. Numai că nu prea e aşa. Un prim argument: parcă vine mai natural să spui „naiul lui Zamfir“ decât „fluierul lui Pan“, zeul grec, uitatul protector al turmelor şi al păstorilor.

S-a întâmplat aşa: prima descălecare a voievodului Gheorghe Zamfir pe tărâmul muzicii s-a petrecut demult, acum vreo 55 de ani, când era în liceu, iar profesorul Fănică Luca îl punea să-i sufle-n palmă, ca să-i testeze plămânii. Cam de-acolo s-a ridicat Zamfir şi uite că, de-acolo, a ajuns şi la Paris, şi la New York. A ajuns din Australia până-n Africa de Sud şi-n Canada. Şi la curtea împărătesei Japoniei, şi în mesa privată a Papei Ioan Paul al II-lea. S-a făcut jumătate de secol de când le-a cântat grecilor „Ciocârlia“ , iar ei au sărit ca smintiţii să-i sărute pantofii!

Or, când povesteşti toate lucrurile astea unui ageamiu, trebuie să-ţi asumi că faci ceva nebunesc. Iar Zamfir îşi asumă şi, de dragul poveştilor – şi poate şi de dragul lui, de ce să judecăm? –, îşi împodobeşte amintirile şi cu nostalgii, şi cu venin, dar şi cu învăţăminte criptice. În unele mai crede: zice că încă din 1984, când se afla într-o biserică din Germania, i-a declarat război Satanei: „Te pulverizez!“.

Muzicianul are o memorie extraordinară, îşi permite să facă paranteze mari, în care să