Motto: “Da' m-am jurat că n-oi mai be', leliţă Ioană, Da' io nu mă pot ţâne, leliţă Ioană.” Ioana Radu - Leliţă Ioană (De-aş mai duce-o pân' la toamnă) M-am surprins azi-dimineaţă când mă spălam pe dinţi bolborosind (ziceţi bogdaproste că nu eraţi prin preajmă) “De-aş mai duce-o pân' la toamnă, leliţă Ioană, Să mă duc din cramă-n cramă, leliţă Ioană, …”. Sunt exemplificarea perfectă a cuvântului “afon”, aşa că nu vă închipuiţi că aş aduce nici pe departe cu Ioana Radu, ci mai degrabă că subconştientul îmi joacă feste la ceea ce asist zilnic că se întâmplă pe scena politică. Uitându-mă atent către ceea ce se petrece în USL, nu ştiu de ce, am senzaţia că privesc la paranghelia unor cheflii adunaţi în jurul bodegii, imediat după culegerea recoltei de struguri. Tulburelul este liantul care parcă le-a dezlegat limbiile şi îi face să creadă că sunt tovarăşi în viaţa reală, deşi sunt doar parteneri ocazionali de pahar. Din cheful încins, se mai simte câte unul obligat (de ce oare?) să iese în uşa bodegii, asigurându-ne că este treaz, doar pentru a se da în stambă cu ce ne mai pregătesc petrecăreţii din interior. Turmentaţi, mai veseli sau mofluzi, îşi pun din când în când paharul de-o parte şi ne grăiesc marţial câte-o înţelepciune de adâncă inspiraţie bahică: ba că măresc cota unică, ba că scad TVA-ul sau CASS-ul, ba că ne impozitează piscina, ba ne înjură de mamă când ne spun că suntem o ţară debilă. Mai încearcă tata socru şi bunica să-i tempereze, dar sângele tânăr, năvalnic şi smintit ‘geaba promite că “n-ar mai be’, da’ tot nu se poate ţâne”. Pereţii sunt subţiri, aşa că hărmălaia din cârciumă arată fără tăgadă că oamenii chiar se simt bine, iar pentru că vorba ‘ceea, “cheful fără lăutari parcă n-are haz destul”, şi-au tocmit nişte gurişti să le cânte la ureche odele care îi ung la suflet. N-au chemat doar o formaţie renumită, gusturile nu le coincid întru-totul, ci f